Cum căzu Imperiul Britanic

Căzu sub ochii mei, în toaleta studioului de producţie tv a lui Ben Clark, într-o căsuţă cochetă din Londra, aflată pe undeva pe lângă Tottenham Court Road, într-o dimineaţă de iulie, acum 13 ani.

Erau 25 de grade afară, soare şi nu plouase deja de trei zile, ceea ce determinase tabloidele britanice să declare starea de urgenţă cauzată de înfiorătoarea caniculă. Totuşi, Imperiul Britanic îmi părea, chiar şi sub asaltul acestei meteorologii inexplicabile pentru localnici, mai solid ca niciodată. Stoic, concentrat, eficace precum o maşinărie îndelung rodată. Toate valorile erau la locul lor, principiile morale, tenacitatea şi eficienţa n-aveau nici o ciobitură. Văzusem hypermarketurile lor (şi mă pozasem la rafturile cât un stadion), la robinete curgea apa fără greş, gropile din asfalt erau marcate cu semne de avertizare în scurta aşteptare a echipelor de intervenţie, iar pe Putney Bridge se lucra repede, 24 din 24, pentru a fi deschisă şi a doua bandă pe sens.

Pentru est-europeanul ajuns din ruinele Bucureştiului în Marea Britanie cu o bursă BBC/Know How Fund, ţara era ireală. Toate mergeau, toate funcţionau şi nimeni nu se mira. Eram umilit şi înfricoşat, într-un fel, cam cum trebuie să fi fost tataie ăl bătrân când a văzut prima dată trenul, la Dolhasca.

În dimineaţa aceea de iulie, prima zi a bursei, descoperisem că, în studioul lui Ben Clark de lângă Tottenham Court Road, ceaiul, cola şi apa veneau din aparate nemaivăzute, pe gratis, oricât voiai. Copil crescut cu Pepsi o dată pe an şi cu banane puse la copt pe şifonier, m-am răzbunat sorbind cât puteam din ţuţuroiul automatelor. După un timp, am avut nevoie la toaletă.

Am aprins lumina, am închis uşa, am ridicat capacul şi colacul şi am purces, gândindu-mă la ale mele şi la ale lor, de! ca omul în singurătatea aceea. Tehnologia şi minunile civilizaţiei mă înconjurau şi acolo. Oglinda era luminată cu spoturi discrete. Chiuveta arăta ca un lighean de porţelan aşezat pe o masă. Ţevile de apă, una pentru apă rece, una pentru caldă, nu aveau robinet, ci manete care se ridicau şi coborau. De undeva, un aromatizator lăsa să curgă parfumuri proaspete. Vasul de wc avea, şi el, o formă nemaiîntâlnită. Nu exista un rezervor vizibil şi nici lanţ.

Nici rezervor vizibil şi nici lanţ…

Probabil că sunt mai multe tipuri de panică, nu ştiu. Asta a mea a fost ca şi cum undeva, cineva ar fi deschis o vană într-o încăpere etanţă. M-a luat o senzaţie de îngheţ, de la picioare în sus. Am apucat să trag fermoarul înainte să ajungă la părţile acelea, realmente sensibile la temperatură. Cred că am bulbucat ochii. În mod sigur se roteau ca bilele de loterie în căutarea salvării. Am abordat problema sistematic, inginereşte, şi am executat următoarele operaţiuni:

1. Lăsat capacul, ridicat capacul, lăsat capacul.
2. Deschis şi închis uşa, cu capacul lăsat şi ridicat.
3. Stins şi aprins lumina, în combinaţie cu deschiderea uşii.
4. Apăsat un buton din perete, ce nu acţiona nimic.
5. Pornit şi oprit apa rece şi caldă la chiuvetă, pe rând sau simultan.
6. Bătut tare din palme, sărit pe podea, aşezat şi ridicat de pe vasul de wc.

După care m-am oprit, chiar înainte să trag un hiper-voleu celui mai umilitor closet din viaţa mea. Am privit mărturia gălbuie, uşor vălurită a inadaptării mele de est-european necivilizat şi am procedat la îndepărtarea urmelor în singurul mod pe care mi l-am putut imagina.

Urmele crimei au dispărut după un sfert de oră de cărat apă în pumni.

Misterul m-a frământat apoi vreo 3 ore, până când natura şi-a cerut din nou drepturile. Cu vezica în pragul unei insurecţii de ceai şi cola, mi-am luat inima-n dinţi şi l-am întrebat pe John, un exemplar britanic tatuat, cu inel în buză, aparent drogat (deci cu şanse să nu-şi amintească nimic a doua zi):

– Listen, mate… Errr… Is there any secret I should know about the toilet?
– What?
– Like… you know… How do you flush the goddamn thing, man?

John ăsta a reuşit performanţa să nu ezite mai mult de o secundă înainte de a-mi răspunde (şi nici n-a zâmbit, mulţumescu-Ţi, Doamne!)

– There’s a button on the wall, mate. Press the button.
– Well… I did press that button, John, and nothing happened.
– Ah, then it’s broken again.

Şi, imediat, înspre capătul celălalt, unde patronul dormita într-un fotoliu:

– Hey, Ben! The bloody toilet is fucked up, man! The Romanian guy here couldn’t flush the goddamn thing!

Şi cu asta, toată perfecţiunea Londrei se duse pe apa sâmbetei, cu eficienţa ei imperială cu tot.