Adio, dorel!

Cum găsești un meșter bun?

Cei mai mulți dintre noi, prin recomandări, bineînțeles – „ai un zugrav/instalator/faianțar?” De unde și diverse experiențe mai bune sau mai proaste, după cum e percepția fiecăruia, că niciunul dintre noi nu suntem, de fapt, specialiști în domeniul respectiv, altfel n-am căuta meșteri, ci am fi meșteri.

Potrivit folclorului stabilit fulgerător în urmă cu câțiva ani de o memorabilă reclamă, meșterii sunt, ab initio, „dorei”, și au de demonstrat contrariul în fața unor clienți mereu sceptici și mefienți. Ei bine, eu risc să spun că lucrurile s-au mai schimbat în ultima vreme. Instinctul de conservare ne condiționează genetic să ținem minte mai bine întâmplările neplăcute, dar eu am o lungă listă de experiențe personale pozitive ca argument pentru evoluția meșterilor.

Interacțiunile mele cu ei au început prost.

Primul muncitor „calificat” pe care l-am întâlnit, pe când făceam practica școlară într-o fabrică comunistă, ne-a învățat că n-are rost să-ți pierzi vremea înșurubând dacă ai la tine un ciocan suficient de mare. „Păi și cum se mai desface acum capacul?”, l-am întrebat, uluit. „Nu se mai desface, că-i punem sigiliu”, mi-a răspuns el, scoțând din buzunarul salopetei o sticluță cu ojă vermilion.

Primul mecanic auto pe care l-am angajat, pentru prima mea rablă mașină, avea o relație personală de ură și răzbunare cu vehiculele pe care le „repara”. Piesele care nu se potriveau din prima sau care opuneau rezistență beneficiau de întreaga lui atenție, dar și de forță și sudălmi. Am renunțat la colaborarea cu el când mi-a smuls oglinda dreapta de pe portieră, deoarece era „încăpățânată, fire-ai a dracului cu mă-ta, mă faci tu pe mine” și „are la dezmembrări altele, șefule”.

Primul zugrav pe care l-am chemat să-mi repare un tavan prin care plouase a zis că termină în cinci zile. După trei săptămâni, l-am prins în ușă (aproape la propriu) și l-am informat, cu cea mai întunecată privire de care-s în stare, că ori „termini până diseară, ori nu mai pupi niciun bănuț de la mine” (a fost gata până la prânz).

Aceste întâmplări adevărate s-au petrecut însă până în anii 2000. De-atunci, cumva, întâlnirile mele cu meșteri au devenit din ce în ce mai bune – iar în ultimii ani, recunosc că spre surprinderea mea, n-am mai avut reproșuri.

Următorii zugravi pe care i-am chemat în apartamentul în care ploua au acceptat o provocare: un bonus de 10% din suma agreată dacă termină cu o săptămână mai devreme decât se angajaseră. Au fost un model de eficiență și organizare și au lucrat foarte bine. Am fost atât de mulțumit încât, acum vreo doi ani, l-am sunat pe șeful de echipă pentru o altă intervenție. Mi-a răspuns din Germania, unde era cu toți colegii. A fost bucuros să mă audă din nou, dar de întors, nu plănuia să se întoarcă. Era prea bine privit de nemți.

Am sunat nu demult un instalator, la recomandarea unui amic, care a rezolvat în două ore o problemă de scurgere dintr-o baie de serviciu pe care o consideram nerezolvabilă, gen defect de proiectare și execuție. L-am trimis maică-mii, unde a reparat rapid și corect tot ce i s-a cerut să repare.

Pentru mașina Ionelei, care nu mai este nouă de ceva timp, apelăm la un service auto oarecare din marginea Bucureștiului, care trimite un om să ia mașina, după care se ocupă s-o și aducă înapoi când e gata – totul, la prețuri de bun simț.

Am întrebat la un moment dat pe Facebook dacă știe cineva vreun specialist în reparații de mașini de spălat. Am ales un număr la întâmplare din cele recomandate și, în mai puțin de trei ore, au venit acasă doi meseriași care au schimbat pe loc piesa defectă, scoțând și montând la loc mașina de spălat din dulapul în care este încorporată. Vă spun cinstit, când au extras din geantă niște lavete noi și au făcut și curățenie la locul intervenției era să leșin de emoție.

Este adevărat, acum două veri am tocmit un meseriaș să-mi curețe și revopsească terasa de lemn și a rezultat un model de camuflaj maro închis cu deschis, dar omul fusese onest și-mi spusese dintru început că nu-i specialitatea lui, dar încearcă. De altfel experiența cu el m-a ajutat să-mi înțeleg și mai bine limitele: și eu sunt un „dorel” când fac ceva pentru care n-am pricepere și exercițiu.

Una peste alta, mie mi se pare că meseriașii de-acum au devenit mai buni ca meseriașii de pe vremuri, iar schimbările acestea s-au petrecut pe când noi eram ocupați să facem glume cu „dorei”. Eu cred că anii de mediu concurențial și experiența acumulată atât de meseriași, cât și de clienți, au forțat evoluția: în fond, meșterii nu mai sunt demult angajați pe viață la cooperative care, orice-ar fi și oricum ar greși, le plătesc un salariu lunar. Mai devreme sau mai târziu, un meșter prost se auto-exclude din sistem, iar în ultimul timp sentința vine mai degrabă mai devreme decât mai târziu.

Și se mai adaugă ceva la această îmbunătățire: marile magazine de bricolaj și materiale de construcții apărute în ultimii ani, care au ridicat standardele de calitate, au declanșat și întreținut concurența prețurilor în domeniu și, în timp, au influențat în bine inclusiv relația dintre clienți și meseriași, care nu mai au refugiul improvizației ca scuză pentru lipsa lor de pricepere: materialele de care au nevoie pentru a face o treabă bună sunt accesibile oricând și oriunde.

Dar etichetele, bășcălia și ironiile peiorative au supraviețuit, și poate că a sosit vremea să renunțăm la disprețul pe care încă-l afișăm față de o categorie profesională de care depindem pentru confortul vieții noastre de zi cu zi și care, să recunoaștem, a evoluat vizibil. Mulți dintre meșteri fac munci grele, adesea murdare și solicitante fizic, așa că n-ar strica mai multă considerație în ce-i privește.

În acest sens, salut campania Mathaus – cu respect începe totul, care ne propune să ne acordăm reciproc respectul cuvenit meseriei fiecăruia. Până la urmă, insulta „dorel” este un produs media care a avut rostul lui într-o anume campanie publicitară, și poate că nu e tocmai corect ca un meșter, orice meșter, să plece mereu cu eticheta de neinstruit și nepriceput în relația cu noi, cei care avem nevoie de serviciile lui.

Apropo: la ghinioniștii pe care chiar îi cheamă Dorel v-ați gândit, ce simt ei de când numele lor a ajuns, pe nedrept, subiect de bășcălie națională?

Eu vă propun să renunțăm, în sfârșit, la dorel și să revenim, simplu, la Dorel.