Despre lene (III)

Moş Vasile Drăgan Lulea şi-a tăiat ultima dată via chiar înainte de a împlini 85 de ani. Atunci l-a trădat spinarea, care a înţepenit de-a binelea. Dup-aia i-au slăbit încheieturile şi au început să-i tremure uşor mâinile, cât să nu-i mai dea voie să lovească-n buruieni cu săpăliga. Nici nu s-a mai dus la vie dacă nu putea s-o mai stăpânească, şi nici nu i-a iertat niciodată trupului său toate aceste cedări meschine. S-a luptat să-şi păstreze mintea ascuţită şi limba iute cât a mai trăit. De pe prispă, stând la soare, o manevra cu îndemnuri scurte, ca pocniturile de bici, pe fie-sa a mică, Jenica, prin grădină. „Stropeşte colo, pliveşte dincolo, prinde aracii ăia, dă jos solarul, pune cartofii, scoate ceapa”, şirul ordinelor era interminabil. Un bătrân aprig, a cărui voinţă supunea tot. Pe sine însuşi în primul rând.

Moş Vasile Drăgan Lulea s-a prăpădit după vreo 9 ani de când nu-şi mai văzuse via, pământul lui, mândria lui. Jenica s-a dus şi ea, sărăcuţa, 3 ani mai târziu. Via a rămas maică-mii, procopsită cu doi băieţi de oraş, cu mâini moi şi spinări casante, ale căror palme ştiu să prindă volanul, ale căror degete mânuiesc stiloul, nu sapa. Via e condamnată, i-au spus băieţii. Vinde-o.

Maică-mea nu-i degeaba fata lui Moş Vasile Drăgan Lulea. A zis nu. S-a încăpăţânat s-o păstreze, pur şi simplu în amintirea lui taică-său. Nu vrea vin, nu vrea rachiul de boască pe care ţăranii îl fac din ce rămâne după cules, nu vrea bani, vrea doar s-o lucreze cineva. Plăteşte pentru asta şi cedează şi producţia. N-are decât să păstreze tot ce scoate ăl de-o lucrează, sau să vândă cât o vrea.

Ai zice că e simplu. Oraşul acesta de pe malul Dunării este muribund. Filatura, fabrica de conserve şi şantierul naval s-au închis de mai bine de 10 ani. Oamenii trăiesc cum apucă, întinzând de-o găină, de-un porc şi de-o sfoară de roşii prin curte, cât să nu ghiorăie maţele de foame. Ăi mai în putere îşi caută de lucru la Bucureşti sau mai departe, care prin Spania, care prin Italia. Rămâne doar cin-se teme să-şi lase femeia singură sau care-şi iubeşte copiii prea mult. Un ban de la Bucureşti, plus recolta de vin de pe juma de hectar, ar fi ceva.

Mă sună maică-mea într-o sâmbătă. „Hai să mergem până la vie, treci şi ia-mă cu maşina. Ăla pe care l-am plătit toamna trecută zice că nu mai poate să lucreze. Trebuie să găsim pe altcineva”.

Aşteptăm în curtea unui vecin să vină omul, tocmit nu demult cu bani, zâmbete şi promisiuni. Vecinul l-a cunoscut pe Moş Vasile, a cunoscut-o şi pe Jenica. O ştie, desigur, şi pe Viorica, dar asta e de multă vreme cucoană de la oraş, se simt un respect şi o distanţă. E un dialog prudent. Oamenii au greutăţi, dar şi vorbesc mult despre ele, mi se pare. Totul merge prost, nimeni n-a reuşit, nimeni nu a învins sistemul, totul e fatal, nimic nu se poate schimba.

Apare „amploaiatul”. 40 de ani, riduri premature, un obraz buhăit, vinişoare sparte pe obraji. Priveşte tulbure, ruşinat, pe lângă maică-mea. Vorbeşte încet, cu puţine cuvinte. „Nu mai pot, doamnă.” De ce, şi-a găsit undeva de muncă? „Nu, e închis peste tot”. Atunci, are vreo problemă de sănătate, îl doare ceva? „Nu, ferească Sfântu’ de medici, îs sănătos”. Sunt prea puţini bani? Nu sunt totuşi aşa puţini, nu? Vrea mai mult? „Nu, nu banii…” Atunci ce? Ce? „E greu, doamnă, să lucrezi via. E muncă multă”. Păi, ştii matale că Moş Vasile a lucrat-o până la 85 de ani? „Erea alţi oameni p-atuncea, doamnă”.

Alţi oameni…

Pleacă. Maică-mea, uluită nu de demisie, cât mai degrabă de lenea demisionarului, descoase vecinii. Din ce trăieşte omul ăsta acuma? „Păi… maică-sa are o pensie, ştiţi…” Mai stăm, mai vorbim. Obţinem o promisiune, „o să vorbim noi cu al lui Cutare, să vedem , poate vrea el să se bage, nu ştim…”

La întoarcere, îl zăresc în cârciumă pe omul nostru de mai devreme. Vinişoarele sparte de pe faţă îşi capătă astfel şi confirmarea. Mă gândesc că, într-un fel, are dreptate. Prea multă muncă pentru o litră de vin, când acelaşi efect îl obţine cu o jumate de rachiu, pe banii maică-sii.