Foametea Roșie

O carte excepțională despre Holodomor, uciderea prin înfometare a milioane de ucrainieni în URSS

Red Famine: Stalin’s War on Ukraine / Anne Applebaum.
Am citit pe nerăsuflate cartea Annei Applebaum, Red Famine, despre uciderea prin foamete organizată a milioane de ucrainieni între 1932-1933. Acestui genocid îngrozitor ucrainienii îi spun Holodomor, prin alăturarea termenilor holod (foame) și moryty (exterminare). Estimările arată că în Holodomor au pierit 13% din locuitorii Ucrainei.

Red Famine este o lucrare minuțioasă, răscolitoare, șocantă, de neuitat. Folosind o documentare exhaustivă, inclusiv din arhive deschise pentru puțin timp în anii de sfârșit ai comunismului, autoarea te conduce pas cu pas în străfundurile infernului creat de bolșevici în Ucraina.

Sadismul operațiunii este cutremurător. Stalin a urmărit distrugerea sistematică a țărănimii ucrainiene, care n-avea „conștiință revoluționară” și despre care considera că e suspectă de sentimente naționale. Sub pretextul colectivizării, Stalin a țesut o capcană fără scăpare în jurul țărănimii. Mai întâi, țăranii gospodari, înstăriți – culacii – au devenit ținta unei nemaivăzute campanii de ură de clasă, fiind portretizați ca exploatatori fără milă, capitaliști veroși și motivul pentru care erau săraci săracii Ucrainei. Apoi, statul bolșevic le-a impus culacilor cote de producție imposibil de atins, după care i-a expropriat și deportat când nu au reușit să atingă cotele. Cu asta, în satele Ucrainei au rămas, practic, doar țăranii săraci, fără mijloace de producție și fără pământ. Unul dintre ei a descris mai târziu capcana lui Stalin: „dacă reușeam, cumva, să facem o recoltă bună, deveneam culaci iar bolșevicii ne confiscau tot și muream de foame; dacă nu, de asemenea muream de foame”. Regimul i-a forțat pe cei rămași să cedeze ce mai aveau și să intre în colhozuri, unde, în teorie, ar fi trebuit să lucreze pământul în comun și să primească cote-părți din recolte. Însă acestor colhozuri le-au fost impuse planuri de producție total nerealiste, care depășeau cu mult posibilitățile reale, iar când ele n-au putut fi atinse, au venit represaliile: satele au fost puse pe așa numitele „liste negre”, iar echipe de activiști de partid, dublate de membri NKVD, au descins în gospodării și au confiscat tot ce era comestibil, inclusiv animalele, chiar și câinii și pisicile, inclusiv cojile de pâine, inclusiv semnințele pentru însămânțat în sezonul următor. Firesc, oamenii au încercat să fugă din aceste teritorii marcate pentru exterminare, dar regimul a interzis deplasările și i-a arestat/deportat pe toți cei prinși că încercau să scape.

Între 1932-1933, ca o consecință a acestei politici sistematice de declanșare și întreținere a unei inaniții de porporții naționale, au pierit aproape 5 milioane de ucrainieni. Relatările supraviețuitorilor sunt cutremurătoare, așa cum sunt șocante și mărturiile puținilor bolșevici care au fost atât de șocați de ce au găsit în Ucraina încât au găsit căile să se sustragă din echipele de confiscare.

În tot acest timp, Uniunea Sovietică a exportat alimente pentru valută forte, iar Stalin a interzis orice ajutor extern pentru populația înfometată. De asemenea, a fost blocat accesul liber în zonă al oricăror jurnaliști străini. Membrii corpului de presă internațională de la Moscova au fost amenințați cu expulzarea în cazul în care relatau despre foametea din Ucraina. Un singur jurnalist, Gareth Jones, a reușit să se strecoare în Ucraina sovietică și să călătorească prin satele muribunde. A publicat apoi o serie de relatări cutremurătoare însă, în contextul internațional tensionat al vremurilor, chestiunea n-a căpătat tracțiune iar tragedia Holodomorului a rămas în mare necunoscută opiniei publice internaționale.

În 1937, un recensământ sovietic oficial a confirmat statistic scăderea dramatică a populației Ucrainei. Furios, Stalin a anulat literalmente rezultatele recensământului iar organizatorii, care fuseseră atât de imprudenți încât să nu priceapă „noile realități”, au fost acuzați de „deviaționism”, arestați și executați imediat.

Sovieticii au negat cu vehemență, decenii la rând, foametea devastatoare din Ucraina, ba chiar au organizat campanii active de defăimare împotriva cercetătorilor sau organizațiilor care încercau să documenteze genocidul. Abia în vremea glasnostului declanșat de Gorbaciov și în timpul scurtului dezgheț de după căderea comunismului a fost posibilă cercetarea arhivelor, unde documentele secretizate ale vremurilor au confirmat Holodomorul. Dar, sub Putin, Rusia a revenit la vechea politică a minciunii: se consideră că între 1932-1933 au fost „unele dificultăți”, dar nu o foamete, în niciun caz una organizată, în niciun caz una care să fi exterminat milioane de ucrainieni, iar cine susține contrariul este „fascist”.

În timp ce încerci să cuprinzi cu mintea întreaga oroare a Holodomorului, faci legătura, inevitabil, cu celălalt genocid din prima jumătate a secolului XX – Holocaustul. Observi cum rimează, și nu doar fonetic, tragediile a milioane de oameni căzuți victime acestor ideologii ucigașe, care pretind că sunt total diferite una de cealaltă dar urmăresc obținerea aceleiași soluții finale, indiferent de costul în vieți și suferință omenească.

Diferența este că, în timp ce naziștii au organizat și aplicat exterminarea altora, comuniștii s-au îndreptat împotriva propriilor lor popoare.

O altă diferență este că, spre deosebire de nazism, comunismul a avut ocazia să continue decenii la rând exterminarea unor clase întregi, repetând mereu același modus operandi, ca un asasin în serie itinerant.

După 20 de ani de la colectivizarea traumatică din URSS, Estul Europei a trecut printr-o experiență similară, cu intensități diferite doar în funcție de gradul de fanatism și de lipsa de educație a comuniștilor locali.

În România, violența a fost extremă, comparabilă cu a bolșevicilor inițiali. La noi a fost replicată aproape identic campania împotriva culacilor, denumiți însă „chiaburi”. Zeci de mii țărani au devenit victime ale abuzurilor autorităților comuniste, fiind arestați, bătuți, uciși în multe cazuri. Au avut loc și aici confiscări, deportări și execuții ilegale, obligarea țăranilor să-și cedeze loturile și să intre în „colective” care, la fel ca în URSS, și-au dovedit imediat ineficiența (s-a adăugat tragediei, după modelul sovietic, și distrugerea sistematică a elitelor intelectuale, politice și economice, în numele creării „omului nou, comunist”). Asemănările fundamentale au continuat decenii la rând: cei care au prins anii ’80 își amintesc de penuria generalizată de alimente (și nu numai), în timp ce regimul exporta tot ce era comestibil ca să facă rost de valută.

Și alte popoare au trecut prin teroare, foamete și exterminare provocate de aplicarea psihotică a dogmelor comuniste. China, la sfârșitul anilor ’50, în timpul „Marelui Salt Înainte”: între 15-55 de milioane de morți; Cambodgia, la sfârșitul anilor ’70: 2 milioane de morți (25% din populație); Coreea de Nord, la mijlocul anilor ’90, în timpul „Marșului Abrupt”: între 250.000 și 3,5 milioane de morți. În anii ’90, cubanezii au trecut la rândul lor prin foamete, după prăbușirea comunismului în Europa și încetarea ajutoarelor.

La fel ca ororile nazismului, și ororile comunismului ar trebui studiate în școli – și, probabil, și la cursurile de psihiatrie.

 Cât despre Red Famine: Stalin’s War on Ukraine, sper că va fi tradusă în română și publicată cât mai repede. E o lectură fundamentală pentru oricine încearcă să înțeleagă efectele comunismului asupra popoarelor. 

Articol din categoria: ACTUALITATE

7 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1 Comentariu nou

    Pana sa gasim aceasta carte in romana, informatii despre Ucraina din acea perioada se gasesc si in primul volum din Arhipelagul Gulag.

    9
    0
    • #2 Comentariu nou

      Confirm politica dusă împotriva chiaburilor… bunicul.
      A avut în plus ghinionul să fi fost rănit pe frontul de est.
      Deportat cu familia (tata a fost practic dat afară din școală), după ce i s-a impus cedarea a tot, mai putin casa.
      A fost adus înapoi după un an pentru că nimeni nu vroia să muncească cu animalele la CAP (muncă 365 de zile pe an)… iar chiaburii erau oameni muncitori (că de aceia ajunseseră mai înstăriți), plus că buni de exploatat.
      Multe povești triste, puțini oameni care-și bat capul să înțeleagă … e mai ușor să regreți comunismul care-ți dădea o casă pt care poate munciseră toți, plus un loc de muncă, deci un venit chiar dacă mima-i munca.

      0
      0
  2. #3 Comentariu nou

    Alte exemple care merită studiate: Irish famine din 1748-1756. O boală simplă a cartofului combinată cu o politică economică absolut greu de înțeles.
    Și probabil apogeul pragmatismului criminal economic: foametea din Bengal din 1943-1944. Amărâții ăia nici măcar nu intră în statisticile războiului, deși au fost lăsați să moară de foame ca să aibă armata resurse.

    Diferența majoră a celor două cazuri față de ce ai exemplificat tu mai sus: nu au fost cauzate de comunism 🙂

    6
    7
    • #4 Comentariu nou

      @Dragos, foametea din Irlanda a fost la jumatatea secolului al XIX-lea (1845-1849) si a provocat pe langa multe decese si o emigrare masiva, in special in Lumea Noua. In perioada pe care ai mentionat-o tu erau ocupati cu razboiul impotriva iacobitilor si cu razboiul de 7 ani.

      0
      0
  3. #5 Comentariu nou

    Bine punctat cu efectele comunismului asupra popoarelor. Cred că ar fi o parte a unui puzzle mai complex. De asemenea, poate ar trebui făcută o paralelă cu victimele regimurilor capitaliste care încurajează egoismul și acumularea individuală, ceea ce conduce la o indiferenta față de cei care rămân pe străzi.
    Oricine face [făcea înainte de covid] la Paris, descoperă cu uimire cum majoritatea stațiilor de metrou sunt suprapppulate pe peron cu oameni ai străzii a caror speranța de viață este foarte redusă.

    2
    9
  4. #6 Comentariu nou

    Confirm politica dusă împotriva chiaburilor… bunicul.
    A avut în plus ghinionul să fi fost rănit pe frontul de est.
    Deportat cu familia (tata a fost practic dat afară din școală), după ce i s-a impus cedarea a tot, mai putin casa.
    A fost adus înapoi după un an pentru că nimeni nu vroia să muncească cu animalele la CAP (muncă 365 de zile pe an)… iar chiaburii erau oameni muncitori (că de aceia ajunseseră mai înstăriți), plus că buni de exploatat.
    Multe povești triste, puțini oameni care-și bat capul să înțeleagă … e mai ușor să regreți comunismul care-ți dădea o casă pt care poate munciseră toți, plus un loc de muncă, deci un venit chiar dacă mima-i munca.

    0
    0
  5. #7 Comentariu nou

    implica-te si i-ai acasa!

    1
    0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.