Nu știu de ce m-a dus tata să fac fotografia asta. Ai mei nu erau deloc formaliști în privința pozelor de familie, așa că așa o imagine titirită, dichisită și aranjată este unică în albumele noastre.
Mama avea o cameră foto nemțească veche, complet manuală, din care lipsea un șurub de-nchidere, așa că nu puteai s-o scoți din husa de piele maro că-i cădea capacul și se voala filmul. Asta însemna că în orice vacanță plecam cu aparatul deja încărcat cu filmul alb negru de 36 de cadre – și ăla era, că nu putea fi înlocuit decât într-o cameră obscură și nu riscam vreun dezastru, așteptam cu toții întoarcerea ca să se ocupe specialistul. Fiecare poză era un bilet de loterie: poate că, în sfârșit, cineva – fie din familie, fie printre cunoscuți – o să ghicească combinația corectă diafragmă/timp de expunere/distanță și să apese suficient de delicat declanșatorul ca să iasă o imagine clară, corect expusă. Nu prea se-ntâmpla.
Mai târziu, tata a cumpărat un rangefinder sovietic, care măcar se-nchidea corect, însă căruia îi lipsea axul pe care trebuia să se-nfășoare filmul expus. Am improvizat eu unul dintr-o rolă veche de ORWO și-un pic de scotch, și cred că ăsta a fost momentul în care ai mei s-au gândit că poate am fibră de inginer. N-am.
Așa că fotografiile copilăriei mele sunt, toate – și nu multe – instantanee, adesea mișcate, de obicei neclare, încadrate cum o fi văzut clipa ochiul fotografului complet amator din spatele vizorului. Dar îmi plac grozav, pentru că-s clipe dintr-o poveste demult începută.
Și această clipă are povestea ei, pe care o țin minte în amănunt.
Era un studio foto la parterul unui rând de blocuri – „la Perla”, pe Dorobanți. Intrai într-un hol mic, unde se făcea comanda, apoi treceai printr-o foarte mică sală de așteptare și ajungeai în studioul propriu zis, în care trona o foarte mare cameră foto cu burduf, montată pe-un trepied de lemn. Din spatele ei atârna până aproape de podea o draperie neagră. Nu mai întâlnisem niciodată așa ceva și mi s-a părut că sunt față-n față cu un soi de super-erou mecanic, cu pelerină, care urma să se transforme imediat în ceva nemaivăzut.
Tata m-a pieptănat și mi-a întins părul cu podul palmei, mi-a aranjat un pic cămașa și salopeta cu rățușcă (preferata mea), după care fotograful m-a poftit să mă urc pe un podium rotund și să pozez. Nu știam ce înseamnă asta însă, din spate, tata m-a încurajat și mi-a explicat, chicotind. Asta m-a făcut și pe mine să râd, ceea ce pare să fi fost pe placul fotografului. Mi-a arătat un muțunache prins pe-o tijă, m-a rugat să mă uit la el și mi-a cerut să stau nemișcat un pic. Am încremenit și, mort de curiozitate, am văzut cu coada ochiului cum a scos o mână pe sub pelerina neagră, a apucat capacul ce obtura lentila, l-a dat deoparte făcând o voltă prin aer și l-a pus la loc în timp ce-a rostit, cu glas tare, omieunu.
Magic.
Tata a pozat și el, după mine – un profil trei-sferturi, cu privirea pierdut-optimist în zare, cum era moda vremurilor. Mult mai târziu mi-am dat seama că și pe el l-a pus să se uite la același muțunache legat de-un stativ, că-i același unghi al privirii. Luminița ghidușă din ochii lui mă face mereu să mă-ntreb cu ce-o fi încercat atunci să-și abată gândul, ca să nu se prăpădească de râs.
Cred că dup-aia am mâncat împreună o prăjitură într-o cofetărie, dar asta se mai întâmplase și înainte.
8 comentarii Adaugă comentariu
Tare frumos! M a incantat povestea ta. Este grozav ca avem amintiri atât de frumoase, care ne fac sa ne gândim cu atâta bucurie la copilărie!
Ce frumos și nostalgic. Mulțumesc pentru poveste. La mulți ani!
Ce frumos,mi.au dat lacrimile…..offff ce vremuri. Mulțumesc mult pentru amintiri…..?
Eu am fost cu ambii părinti la Foto Barta, într-un bloc pe Calea Moșilor, partea veche rămasă în picioare, la ultimul etaj. Am făcut o poză de familie alb-negru tot cu un aparat cu burduf și pelerină. Domnul Barta, un domn în vîrstă, înalt și cu părul alb, ne-a primit în studiou îmbrăcat la costum și cu cravata. Alaturi de dînsul era soția care era și cea care se ocupa de developat! Fotografiile se făceau pe plăci nu pe film.
Ee! Alte timpuri, alți oameni, alte tehnici.
Nu mai știu cu siguranță anul, 1973 sau ’74!
Ce timpuri!
Mi-au dat lacrimile, superba postare. Mi-am amintit cum ma lua tata cu el cand mergea la frizerul lui si, bonus suprem, ma invita si pe mine sa ma las tunsa de acelasi domn. Frizer, da? Dar cu o concesie pentru genul meu – tunsoarea barbateasca „plastic” a vremii se incheia cu o mare bucla in frunte:))) Si am fata rotunda:)))
Suntem cam de aceeasi varsta, asa ca intelegi de ce am o usoara incetosare a privirii sub ochelari:)
Prima mea poza? …. prin anii60 . Era duminica ,eu un tinc slab ,tuns chilug faceam baie cu ratele si gistele in piriu.Apare mama ,draga de ea cu çumatra’. apare de nicaieri fotograful care venea si facea poze pe la nunti si mai prindea pe ici pe colo pe cite cineva . „Sa-l traga-n poza”.Ma uit si acum slab ca un paianjen doar in „camesoaia”de in pina la glezne . mai lipsea burnuzul . Pantalonii erau pentu cind mergeam la „cooperativa”de unde luam „gaz”pentru lampa ,zahar si ulei ,sau pentru cind ma mai duceau fratii mai mari la cite un matineu la „caminul cultural”din comuna.Asa am ajuns si eu in prima mea „poza”….
Buna ziua Vlad,
Am si eu o curiozitate.
Doamna, mama ta, mai are cumva salopeta cu ratusca prin vreun vechi geamantan?
Ai fost o minune de copil, esti o minune de adult si vei fi un minunat senior.
Ai crescut, ai fost educat intr-o familie pe care o meriti si care te merită! NOROCOSULE!
Să aveti multe zile senine, sănătoase si voioase cu TOȚI!