Însemnări de reporter: Întârzierea (XII)

un guest post de Elisabeta Petreanu

Începe Festivalul! • Presa e plină de știri și relatări, artiștii repetă și concertează, concursul se desfășoară conform programului, dar… o absență notabilă nu primește nicio explicație oficială. • Bomba de presă e dată de România liberă: un interviu exclusiv cu marele Yehudi Menuhin, la sosirea surprinzătoare a acestuia cu trenul… la Curtici!

Cu reportajul cerut de ”Papa Rusu” o încheiasem prost. Fusese refuzat, însoțit de un motiv peste care – dacă aș fi fost în locul lui, adică secretar de redacție – eu aș fi trecut. Era, totuși, altceva decât articolul publicat de Alfred Hoffman în ziua de 31 august. Dar asta era opinia mea. Nu și a secretarului de redacție, care nu voia să treacă cu niciun chip – în pofida explicațiilor mele privind felul în care se desfășurase dialogul meu cu Directorul OSTA – peste faptul că nu obținusem data lansării celor două evenimente: Concursul de interpretare și Festivalul. Îl enervase, desigur, încăpățânarea acestuia și, mai ales, acel cuvânt acoperitor, “ukaz”, de care se servise în ultimă instanță.

Cât despre conferința de presă a lui Ion Pas, atît de ferm invocată de Directorul OSTA și folosită ca un motiv de către ”Papa Rusu” pentru respingerea reportajului meu, avusesem o mare deziluzie. Poate din cauza acelei relatări trunchiate realizată de AGERPRES? Așteptam, mărturisesc, mult mai mult. Eram sigură că agenda reală a Concursului și Festivalului muzical ”George Enescu” era infinit mai interesantă, mai bogată, mai surprinzătoare, decât ceea ce organizatorii comunicaseră. Motivele acestei strategii – îmi scăpau. Și, la urma urmelor, îmi spuneam eu, era treaba lor! În urma experienței avute cu acel reportaj informativ, atât de greu obținut și respins, apoi de ”Papa Rusu”, mă apucase și pe mine lehamitea. Acum, nu mai aveam în minte decât secretul privind “dublul” de Bach cântat de Menuhin și Oistrach. Speram din tot sufletul ca acest secret să se adeverească, să nu am de aface cu o știre falsă, cu un “fake news”! Să nu mai încerc, iarăși, amărăciunea unui insucces. Ziua de 18 septembrie aproape că mă obseda.

Poate vreţi să ştiti cum au fost pentru mine zilele care au urmat?

Am urmărit cu sufletul la gură, am “vânat”, cum se spune, toate ştirile, informaţiile, interviurile şi reportajele ce apăreau în ziare (atâtea câte erau!) despre Festivalul și Concursul George Enescu. Am urmărit, îndeosebi, sosirile invitaților, mari artiști care-l cunoscuseră pe George Enescu, deși pe mine mă interesau în primul rând doi oaspeți: David Oistrach și Yehudi Menuhin.

David Oistrach sosise la București pe 3 septembrie, cu două zile înainte de începutul Concursului al cărui membru era la secțiunea vioară. Fusese primit la Aeroport ca un demnitar, cu covor roșu și flori, așteptat de mari personalități ale vieții muzicale românești: dirijorul George Georgescu, directorul Filarmonicii de Stat “George Enescu”, Dimitrie Dinicu, Directorul Conservatorului “Ciprian Porumbescu”, compozitorul Ion Dumitrescu, secretar general al Uniunii Compozitorilor, de înalți reprezentanți ai Ministerului Culturii, de numeroși artiști din viața muzicală bucureșteană, și (of course) de membri ai Ambasadei sovietice la București, dar și, evident, de jurnaliști, care-l asaltaseră cu întrebări.

Oistrach, ca un mare artist ce era, ca un mare artist ce colinda Europa, îndeosebi capitalele din țările comuniste, era obișnuit cu presa, inclusiv cu aceea de la București, unde venea des, aproape în fiecare stagiune de concerte. Acum, generos cu jurnaliștii și dezinvolt, fără emoții și reticențe, dăduse declarații, dar unele convenționale, protocolare (adică seci) încă de la Aeroport.

În ziua deschiderii oficiale din 4 septembrie, el fusese invitat în prezidiul de pe podiumul Ateneului Român, alături de ceilalți oaspeți de vază ai Festivalului, ascultase discursurile oficiale ale liderilor comuniști și apoi, începând din ziua de 5 septembrie, după tragerea la sorți a intrării în Concurs a participanților, își luase locul în juriul secțiunii pentru vioară și în juriul pentru Soanata a III-a de George Enescu. Paralel, își desfășura, pas cu pas, programul său: repetițiile și susținerea concertului din 5 septembrie cu Orchestra Radio dirijată de Constantin Silvestri, apoi pregătirea recitalului de vioară din 20 septembrie, care avea să fie (ca întotdeauna) un regal pentru melomanii bucureșteni.

Dinspre partea lui, ca să zic așa, “îmi luasem de-o grijă”. Venise!

Însă întârzierea lui Yehudi Menuhin îmi dădea fiori. De ce întârzia Menuhin? Țin minte cum, în fiecare zi, mă uitam în gazete să văd știrea cu sosirea lui. Dar, nimic. Festivalul începuse pe 4 septembrie, Concursul de interpretare pe 5 septembrie, iar Menuhin nu sosea! Iată, îmi spuneam, urmărind fluxul știrilor Agerpres despre sosirile oaspeților și numărând zilele care treceau fără ca ilustrul violonist să-și facă apariția la București, ce bine am făcut că n-am dat acea știre… secretă, șoptită mie de Directorul OSTA! Ce bine că nu m-am lăsat pradă teribilismului juvenil! Aș fi dat o “dudă”, cum se spunea în limbaj jurnalistic știrilor false, neadevărate. Un fake-news – cum se spune acum! Deși, mi se părea imposibil, absurd chiar, ca Yehudi Menuhin, cel mai iubit și statornic discipol al lui George Enescu, să nu onoreze primul Festival și Concurs închinat Maestrului său. Cu atât mai mult cu cât, în puținele știri care se publicaseră în timpul anului, despre Concursul George Enescu, numele lui era menționat cel mai des. Invitatul de care organizatorii păreau a fi foarte siguri, și care era menționat întotdeauna ca fiind membru al juriului pentru vioară, era Menuhin. Și acum, iată, el, nu venea!

În 13 septembrie Concursul – la toate cele trei secțiuni – se încheiase. Urma decernarea premiilor, concertul de final al laureaților și recepția de gală, organizată de oficialii comuniști, pentru toți participanții – concurenți și membrii ai juriilor. Iar Menuhin – nicăieri!

Dar, în dimineața zilei de 16 septembrie, am avut o surpriză nesperată. Ziarul România liberă publica o poză alb/negru de la primirea lui Yehudi Menuhin nu la Aeroport, așa cum fusese primit cu mult fast David Oistrach, în ziua de 3 septembrie, ci, probabil, în Gara de Nord. Poza era atât de rău făcută încât nu se vedea nimic din fundal, din locul unde va fi fost făcută. Doar siluetele celor trei muzicieni: Yehudi Menuhin, încă în trench-ul de călătorie, David Oistrach, în costum, și Ion Voicu, întru-un pardesiu negru, elegant. Numai ei, trei. Niciun oficial. Niciun jurnalist sau operator de televiziune. Ziarul nu mai publica și alte poze, cum o făcuse în cazul lui Oistrach, și nici vreo știre oficială, Agerpres, despre sosirea marelui violonist în România.

Dar, acea poză, urâtă, neprofesionistă, meschină (după opinia mea) în totală contradicție cu importanța personajelor fixate în cadrul ei, era acolo, în pagină, servind ca “ilustrație”, cum se spune în limbaj jurnalistic, a unui amplu interviu pe care ziarul îl publica. Un interviu în exclusivitate, realizat de Eva Molho… în trenul ce-l aducea pe Yehudi Menuhin la București. El se intitula așa: “Curtici – București, cu Yehudi Menuhin”.

L-am citit pe nerăsuflate.

Ca jurnalist acreditat la Festival (singurul din redacția României libere), Eva plecase, val vârtej, la Curtici, gara de la frontiera de vest a României, pe unde intrau toate trenurile care soseau de pe rutele marilor capitale europene, via Budapesta. Nu aflăm dacă, acolo, pe peronul gării Curtici, care însemna primul pas pe teritoriul României, marele artist a fost întâmpinat de vreun oficial. Măcar local. Dacă au mai fost acolo și alți jurnaliști – măcar ai presei locale. Eva nu consemnează nimic. Îmi este greu să cred, astăzi, când recitesc interviul Evei Molho, că marele artist a intrat în România într-un anonimat absolut. A fost decizia lui? Exces de discreție? O “scăpare” a autorităților române, inclusiv (sau mai ales) a organizatorilor Concursului și Festivalului George Enescu? Sau respectarea unei indicații dintr-un tête-à-tête secret? A vreunui “ukaz”? Acum, scriind aceste rânduri, îmi amintesc că numele lui Menuhin nu a fost consemnat nici în relatarea AGERPRES de la conferința de presă a lui Ion Pas. Hmm, hmm, hmm.

Eva Molho, ca orice jurnalist bine informat, știa ziua și data sosirii lui Menuhin în România. Dăduse fuga la Curtici (vorba vine, că până acolo mergeai cu trenul 10, 12 ore, nu mai știu) ca să obțină un interviu în exclusivitate. Nu știu dacă aceasta era inițiativa ei personală sau a vreunuia dintre membrii staff-ului redacției. Cine știe, poate știrea fusese “suflată” de vreo “sursă” de la OSTA, unde Eva Molho (poate și alți membri ai staff-ului redacției?) avea ușă deschisă? Goana după exclusivități se înscria în buna tradiție a echipei jurnaliștilor din redacția României libere. Era și aceasta una din metodele presei din perioada interbelică pe care staff-ul redacției o conserva și o aplica cu încăpățânare.

Deci, profitând de faptul că Menuhin coborâse pe peron din trenul ce-l aducea de la Budapesta, Eva i-a solicitat un interviu. După cum ne lasă să înțelegem titlul “Curtici – București, cu Yehudi Menuhin”, interviul a fost realizat în tren și Eva a avut privilegiul să stea de vorbă, relaxat, cu marele artist.

“Din trenul ce apare dinspre linia frontierei – își începea Eva relatarea sa – printr-o fereastră se zărește chipul juvenil al lui Yehudi Menuhin, cel mai strălucit elev al marelui George Enescu, sosit să participe la Festivalul internațional ce poartă numele marelui compozitor român. Coboară din tren împreună cu soția sa, fericit că e din nou în România de care-l leagă atâtea amintiri, încântat că-i va putea arăta soției sale locurile cunoscute și îndrăgite în copilărie”.

Eva nu ratează prilejul de a face portretul interlocutorului său: “Simplitatea și modestia caracteristice oricărui mare artist pe care, poate le-a moștenit, printr-o filiație sufletească, de la marele său maestru, îl însoțesc în fiecare gest, în fiecare cuvânt”, scrie ea. Dialogul curge apoi, relaxat, despre Concursul de interpretare, (care deja se încheiase) despre piesele obligatorii din Concurs, în special la secția de vioară, despre secțiunea specială a Concursului pentru Sonata a III-a de George Enescu, despre premiile acordate la secțiunea pentru vioară, despre George Enescu “muzicianul”, despre George Enescu “omul” și despre cel mai mare eveniment muzical al Festivalului, premiera Operei Oedip, primul Oedip – pe o scenă lirică din România. Și, evident despre oaspeți. “Se interesează – scrie Eva – cine mai ia parte la Festival. Numele lui David Oistrach îi face pe amândoi soții (Menuhin – n. ns.) să-și exclame bucuria că-l vor revedea. Ce om extraordinar! Simplu și modest! Un mare artist!” – spune Menuhin.

Pun punct aici tentației de a vă cita și alte pasaje din acest interviu în exclusivitate, în special a comentariilor, foarte aplicate, ale lui Menuhin despre Sonata a III-a, despre prietenia și similitudinile celor doi mari muzicieni Enescu și Bartok, și mai ales, despre Enescu “omul”. Îmi propun să vi-l prezint pe larg într-un alt episod consacrat special acestui succes profesional al unui jurnalist al României libere și al sosirii în România a unui mare artist, discipolul cel mai consecvent al marelui muzician român, George Enescu. Până atunci, cui dorește să-l citească integral îi ofer sursa: Eva Molho, “Curtici – București, cu Yehudi Menuhin”, România liberă, Anul XVI, Nr. 4334, Marți, 16 septembrie 1958.

Citind interviul, mă gândeam: ce noroc avusese Eva Molho! Să ai șansa unei întâlniri cu un mare artist, cu discipolul cel mai iubit al lui George Enescu, să stai de vorbă cu el, face-to-face, despre George Enescu, iată un moment unic în viața unui gazetar. O invidiam pe Eva! Dar n-am înțeles atunci, și nu înțeleg nici acum, după ce a trecut mai bine de o jumătate de secol, de ce Yehudi Menuhin a venit la București, la prima ediție a Festivalului și Concursului George Enescu, cu o întârziere de aproape două săptămâni? El nu a participat la deschiderea festivă a Festivalului și Concursului, nu a făcut parte din Juriul secțiunii pentru vioară al Concursului sau al secținii pentru Sonata a III-a în stil popular românesc pe care el o cântase adesea și avea s-o cânte și la București, într-o altă ediție a Festivalului împreuna cu sora sa, pianista Hephzibah Menuhin, de ce plecase înainte de premiera oficială a Operei Oedip, mulțumindu-se cu o vizionare a spectacolului, e drept, împreună cu alți oaspeți de vază ai Festivalului, la… repetițiile generale! O agendă încărcată sau o defecțiune de comunicare cu membrii Comitetului de Organizare? Era ceva ce îmi scăpa! În fine…

Sosirea lui Yehudi Menuhin la București – chiar și cu o întârziere de aproape două săptămâni – mă eliberase de un stres extraordinar. Da, erau acum la București, și Oistrach și Menuhin. Deci, era posibil ca acel concert, acel minunat “Dublu” de Bach să aibă loc. Cu toate astea, urmăream în continuare fluxul zilnic al știrilor despre Festival și, mai ales, al celor despre programul celor doi oaspeți. Voiam, de bună seamă, să ştiu dacă nu cumva “secretul” ce-mi fusese încredinţat mie mai fusese aflat şi de alţii. Voiam să ştiu dacă cel care-mi încredințase “secretul” respectase şi el, la rândul lui, promisiunea făcută mie. Spre mulţumirea şi, de ce să n-o spun, spre liniştea mea, până în 18 septembrie, nu apăruse nicio ştire despre întâlnirea pe podiumul de concert al Ateneului Român a celor doi mari artişti – Yehudi Menuhin şi David Oistrach care aveau să cânte – ca un suprem omagiu adus lui George Enescu – “Dublul” concert de Bach. Aşteptam deci, ziua de 18 septembrie. Aşteptam Concertul!

În episodul următor: vine și data de 18 septembrie, când eu știam că urma să aibă loc “Dublul” de Bach, cu Menuhin și Oistrach, dar… nicăieri, nicio informație. Nici măcar în programul oficial al Festivalului nu se suflă niciun cuvințel. Mă duc la Ateneu și trăiesc o seară minunată, dar “Dublul”, oricum neanunțat nicăieri, întârzie… sau poate nici nu va exista?

2 comentarii Adaugă comentariu

  1. https://www.festivalenescu.ro/ – astăzi a început
    Frumos cu tact și cu răbdare ne-ați introdus în atmosfera marelui festival încă de la primul articol scris 🙂.
    Acum a și început la București – eu nu pot lua parte dar pentru iubitorii de muzică clasică se poate urmări și online sau la radio.
    De ce nu a venit Menuhin mai repede? De ce nu a fost în juriu la secțiunea vioară? Asta numai el știe. Dar ne putem da cu părerea, și după părerea mea i se făcuse și lui lehamite de tot sistemul comunist.

    Thumb up 2
  2. Aroape că ați găsit singur răspunsul! Este o întrebare care îmi ”frige” mintea de ani de zile, de când am început să studiez prima ediție a Festivalului George Enescu. Am căutat răspunsul în Arhiva primei ediții pe care am avut șansa să o studiez în toamna anului trecut. Dar – spre deziluzia mea – nu l-am găsit. Corespondența lui Menuhin cu organizatorii Festivalului este una extrem de concisă și de tehnică. Pentru certitudini – documentele lipsesc! Pentru ipoteze – este loc destul. Voi încerca un posibil răspuns într-un serial consacrat ”culiselor” primei ediții a Festivalului, pe care voi încerca să-l scriu începând din această toamnă. Dacă, desigur, voi scăpa de COVID-19, care pândește de peste tot!
    Mulțumesc pentru consecvența cu care citiți ”însemnările” mele!
    Seară bună.

    Thumb up 4

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.