Întrebări în cazul atacului armat comis de Gheorghe Vlădan

„Nu armele ucid oameni; oamenii ucid oameni” – este unul dintre sloganurile favorite ale National Rifle Association, formidabil de influenta organizaţie americană care reuşeşte să blocheze, de ani de zile, orice încercare serioasă de a interzice dreptul cetăţenilor de a deţine arme.

Sloganul are doza lui de stupiditate, neîndoielnic, dar transmite, într-un mod simplu de reţinut, adevărul că, în cele din urmă, societatea e prima responsabilă pentru felurile în care-şi foloseşte libertăţile. Şi acest adevăr e perfect evident şi în cazul atacului armat de luni seară, din Bucureşti, când un angajat al MAI a deschis focul într-un coafor din centrul oraşului, ucigând pe loc două persoane şi rănind alte 6.

Sunt câteva particularităţi în acest atac care ne arată ce n-a funcţionat şi ce nu funcţionează, de fapt, în setul de reguli care ne guvernează viaţa.

Atacatorul, Gheorghe Vlădan, angajat al MAI, a folosit un pistol Glock, care e o armă cu adevărat periculoasă, redutabilă şi eficientă, spre deosebire de uzualele pistolete Carpaţi pe care le au în dotare majoritatea poliţiştilor (şi despre care se spune că-s mai periculoase dacă arunci cu ele după infractor decât dacă tragi în el).

În România, doar anumite categorii au dreptul să deţină arme de acest gen (adică pistoale, „arme scurte, semiautomate”, nu arme de vânătoare). Vlădan a pretextat, probabil, că este angajat al MAI şi că, în consecinţă are acest drept, pentru că poate fi asimilat persoanelor care exercită autoritatea publică. În mod normal, aşa o gogoaşă n-ar trebui să poată păcăli pe nimeni – omul era un biet şofer de ambulanţă, nu agent operativ – dar, cum spuneam, tragedia ne arată ce n-a funcţionat, nu ce a funcţionat în regulile noastre.

1. Vlădan era, aşadar, şofer de ambulanţă la Policlinica MAI. De ce i s-a dat dreptul de a purta armă de foc e o întrebare la care trebuie să primim răspuns. De ce i s-a dat dreptul de a deţine un Glock, şi nu ceva mai modest, e altă întrebare.

2. Vlădan trecuse printr-o serie de evaluări psihologice în cadrul ministerului, atât în 2007 cât şi în 2011. Nimeni n-a sesizat nici o problemă, deşi omul tocmai trecea printr-un divorţ traumatizant, în cursul căruia spunea cunoscuţilor că „se va întâmpla ceva urât” şi care a şi fost, aparent, factorul declanşator în atac. Cât de serioase sunt aceste evaluări psihologile la MAI, de ce le plătim dn bani publici dacă sunt doar o formalitate şi de ce nu e nimeni pedepsit niciodată după câte o întâmplare dintr-asta nenorocită care probează cât de formale sunt testele?

3. Vlădan face subiectul a nu mai puţin de 5 (cinci!) dosare penale în care este acuzat de violenţă. N-a fost condamnat niciodată, dar numai faptul că are această impresionantă istorie de ciocniri cu legea din cauza caracterului său trebuia să-l excludă demult din MAI şi, cu siguranţă, trebuia să-i facă imposibilă obţinerea unui permis de port-armă. În minister, cineva ori nu şi-a făcut treaba, ori nu şi-a făcut treaba.

4. Potrivit unor informatii, Vlădan a fost internat cel puţin o dată pentru tulburări de natură psihiatrică – şi totuşi, în aceste condiţii, a rămas în posesia unui pistol Glock, pe care l-a şi folosit, în cele din urmă.

Mai sunt întrebări – unele, de exemplu, legate de ineficienţa serviciilor secrete, că avem şi servicu secret al MAI, şi SRI, şi o sumedenie de alte servicii secrete misterioase în România, care par preocupate numai să manevreze prin lumea politico-economică întru interesul şi profitul diferitelor cercuri de putere, făcându-se că uita care e misiunea lor: să apere societatea de traume evitabile, cum cred că a fost asta cu Vlădan.

Atacul a creat multă emoţie, şi e şi firesc să fie aşa – eu, însă, mă mir cum de asemenea tragedii nu se întâmplă mai des.

UPDATE: Pe 1 martie, soţia lui Vlădan (moarta, cum ar veni) a făcut o reclamaţie la Secţia 14 de Poliţie, plângându-se că soţul o ameninţă cu moartea, că e poliţist şi că deţine o armă de foc.

Poliţiştii de la S.14 n-au făcut nimic. Unii spun acum că poliţiştii de secţie, mereu prea puţini, au sute de sesizări de rezolvat, şi sunt mereu prost plătiţi, fără echipament, cu moralul la pământ.

Aşa e – printre altele, poliţiştii au ajuns să cumpăre ei hârtia şi pixurile pe care le folosesc reclamanţii ca să scrie sesizările, iar ăsta e cel mai mic dintre lipsuri.

Doar că reclamaţia făcută de soţia lui Vlădan nu era una obişnuită. Nu era tăntica obişnuită, căreia bărbatul îi umflase ochii a cincizecea oară pentru că i se terminase băutura înainte să intre în comă alcoolică.

Soţia lui Vlădan reclamase un bărbat care deţinea o armă de foc şi care era poliţist.

Câte astfel de cazuri au secţiile de poliţie pe zi? Dar pe an?

UPDATE 2: La Realitatea TV, avocata Felciei Vlădan a citit următorul pasaj din plângerea depusă de victimă împotriva atacatorului: „…deţine armă de foc, mă ameninţă cu moartea, sunt terifiată, zilele mele sunt numărate.”