Maimuța și briciul ei

În timpul conferinței de presă de marți seară, președintele Ilie Bolojan a repetat, insistent, că statul român trebuie să fie reformat, debirocratizat, eficientizat, pentru că altfel degradarea generală a situației economice va determina costuri foarte mari pentru populație.

Cu alte cuvinte, fie este drastic redusă risipa banului public, fie noi, cetățenii, vom plăti din propriile buzunare spectacolul acestei batjocuri cu acoperire națională. Cum? Prin taxe și impozite – atenție, taxe și impozite noi, a spus președintele, nu doar prin mărirea celor existente. Cum altfel? Prin inflație, prin falimente, prin șomaj, prin instabilitate socială, care va provoca, la rândul ei, instabilitate politică și, dacă lucrurile chiar merg rău, prin alunecarea țării în zone întunecate din punct de vedere ideologic și geostrategic.

România a ajuns, vă reamintesc, la un deficit al PIB de aproape 9% – ceea ce înseamnă că, anul trecut a cheltuit cu 31 de miliarde de euro mai mult decât a încasat. Acest deficit a fost acoperit în principal prin împrumuturi contractate de pe piețele financiare interne și externe. Ghiciți cine va trebui să dea înapoi aceste miliarde, din banii munciți cu greu, zi de zi, lună de lună. Noi, desigur. Poate nu-i vedem cu pleacă din portofelele noastre, dar îi simțim în costurile crescânde ale vieții, zi de zi, lună de lună.

Din acest punct de vedere, România arată ca un pacient ce suferă de o infecție cronică, pe care nu se preocupă să și-o trateze cu adevărat. Statul ia aspirine sub formă de împrumuturi, dar refuză să facă intervențiile chirurgicale necesare pentru eliminarea cauzelor profunde ale acestei grave probleme.

La fel ca în cazul oricărui bolnav cronic ce nu-și tratează boala, ci doar simptomele, și România se târâie înainte, mai cu dureri, mai cu gemete, așteptând doar să treacă timpul. Guvernele succesive care au tot agravat boala asta a risipei din bani publici și-au pasat unele celorlalte cartoful fierbinte, sperând să nu se-mpiedice cumva de vreun accident economic înainte să-și termine mandatul și încasările pentru clientelă.

Dar iată că-n calea noastră a răsărit nu doar un obstacol, ci ditamai căpcăunul portocaliu, care se ocupă în mod activ și cumva psihotic să demoleze tot drumul.

Tarifele comerciale bizare impuse de administrația Trump practic tuturor partenerilor Americii, dar nu și Rusiei, Belarusului și Coreii de Nord, sunt de natură să provoace daune uriașe comerțului mondial și, probabil, să provoace o criză mondială de proporții inimaginabile. 

UPDATE: la puțin timp după ce am scris acest articol, Donald Trump și-a suspendat pentru 90 de zile tarifele majorate pentru importuri, menținând o cotă de 10% pentru toate țările, dar crescând la 125% taxele pentru China, din cauza „lipsei de respect pe care China a arătat-o piețelor mondiale”. Sincer, mi se pare că asta nu risipește chiar deloc incertitudinea, ba dimpotrivă.

Cum stăm noi în această situație? În sine, expunerea pe relația cu SUA nu este atât de mare. 

În 2024, noi am exportat în America de aproximativ 2,28 miliarde de euro și am importat de peste Ocean în valoare de circa 1,31 miliarde de euro. 

Problema nu este însă dată de aceste valori, ci de efectul în lanț pe care tarifele administrației Trump le vor declanșa în Uniunea Europeană. 

De pildă, tot anul trecut, ceva mai mult de o treime din exporturile totale ale Uniunii Europene în SUA au fost făcute de Germania – adică 161 de miliarde din aproape 450 de miliarde de euro. 

Germania exportă în State mai ales autovehicule și componente auto, mașini și echipamente industriale, echipamente electrice și electronice. Toate acestea, mărfuri industriale, sunt direct vizate de taxele impuse de Donald Trump. Inevitabil, aceste costuri mai mari vor afecta exporturile germane și vor determina o restrângere semnificativă a activității producătorilor de mărfuri industriale. 

Care e problema noastră aici? Ei bine, principalul partener comercial al României este Germania, către care am exportat de aproape 20 de miliarde de euro, mai ales piese și subansambluri pentru autovehicule, mașini și echipamente electrice, cabluri și conductori.

Or, dacă Germania nu va mai vinde atât de bine autovehicule în SUA, nici companiile românești care fabrică subansamble și piese pentru autovehiculele germane n-o vor duce prea bine. Economia globală este un păienjeniș de relații, schimburi și dependențe reciproce, un mecanism extraordinar de complex, construit în aproape un secol de colaborare globală. Nu poți intra cu picioarele în acest mecanism și să speri că-l vei face să funcționeze mai bine. E simplu de înțeles – asta dacă nu ești un căpcăun portocaliu. 

Cât de gravă e situația noastră a spus-o tot președintele Bolojan: “Spre deosebire de alte țări, unde la un deficit comercial mic, o ușoară recesiune înseamnă nu efecte foarte mari, într-o țară ca România, cu deficite mari, orice afectare economică poate avea niște efecte foarte mari.”

Acum, uitați-vă la finanțele propriei familii și încercați să estimați cam ce ar putea însemna “efecte foarte mari” asupra lor. Dacă dispare un salariu și nu poate fi înlocuit mai repede de jumătate de an cu altul nou, pentru că un nou loc de muncă e de negăsit, este acesta un efect foarte mare? Dar dacă dispar două salarii?

Nu e de șagă și nici nu subestimez posibilitatea unui viitor cu adevărat prost pentru țara noastră. În continuarea comparației cu bolnavul cronic, voi spune că, de obicei, aceștia intră cu adevărat în bucluc când peste ei vine, deodată, o afecțiune nouă. Cu cât mai severă aceasta, cu atât mai mare posibilitatea ca organismul deja slăbit să cedeze complet.

În acest context, votul de pe 4 mai devine literalmente crucial. România are o nevoie disperată să rămână ancorată în sistemul economic și de alianțe politice de care beneficiază de două decenii și mai bine. Acum este, realmente, cel mai prost moment posibil ca să votăm un aventurier în cea mai înaltă funcție din statul român. Să nu credeți că, dacă acum încă suntem bine, riscul prăbușirii totale nu există și nu este, din păcate, foarte real. Deraierea României de către un nou președinte iresponsabil – sau de-a binelea ticălos – e ceva ce se poate întâmpla în câteva luni sau, cine știe, chiar mai puțin.

Cum?

Vă las cu o altă comparație relevantă.

La mijlocul anului 1940, România încă era România Mare. Era ferită de războiul ce se desfășura deja în Europa, se bucura de o prosperitate bunicică și reușise, până atunci, să navigheze fără pierderi prea mari prin furtuna nazistă, fascistă, legionară și bolșevică ce scufundau restul continentului în sânge. 

Apoi, în mai puțin de 3 luni, în urma unor ultimatumuri și dictate, țara a pierdut o treime din teritoriul național: 

la 28 iunie 1940 am pierdut Basarabia și Bucovina de Nord, în urma ultimatumului sovietic. Dacă tot puteau, rușii ne-au luat și Ținutul Herța, deși nu era menționat în ultimatumul sovietic.

Apoi, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, România a fost obligată să cedeze Ungariei Ardealul.

Iar la 7 septembrie, România s-a văzut nevoită să cedeze Bulgariei Cadrilaterul – adică sudul Dobrogei.

Nu spune nimeni că România ar fi, acum, în pericol să piardă bucăți din teritoriul național.

Dar nimeni nu spunea că Ucraina va fi atacată de armata rusă acum 15 ani.

Și nimeni din România verii blestemate a anului 1940 nu-și imagina că țara va ceda o treime din teritoriul național fără ca armata să targă un foc de armă.

Deci: să nu ne bazăm pe îngăduința istoriei, pentru că istoria poate fi un stăpân foarte crud și imprevizibil.