Mitocanus turisticus

M-am întrebat adesea ce-o fi fost în mintea Lui când ne-a creat. Adică ce-L preocupa cu adevărat, de-am ieşit aşa de… cum să spun… surprinzător de variaţi în defecţiuni.

În mod evident, n-a avut vreun model sau vreo matriţă, şi ştim că nu avea nici cine ştie ce exerciţiu în materie. Toată afacerea a fost la prima încercare, cum I-a picat pe moment, şi uite rezultatul. Fiţi cinstiţi, L-aţi lăsa să vă facă o omletă, măcar, la cum arată lumea? Adică, priviţi în jur – nu vi se pare că printre creaţiile Sale sunt cam prea multe creaturi?

M-am gândit mult la El şi la bipezii Săi în ultimele zile. Am avut şi timp, ce-i drept. Ore-n şir, zgâlţâit prin câte un autocar, în intimitatea traumatizantă a grupurilor de turişti all-inclusive. Nici nu mi-aş fi închipuit că tipologia mitocanului poate fi atât de rămuroasă. Dar totul poate fi clasificat în trei mari familii de exemplare ale aceleiaşi specii. Specia mitocanus turisticus.

Iată-l pe cel mai mic dintre ei: mitocanus infantis. Vine sub formă de mini-biped obez, dotat cu un set de corzi vocale malformate şi gâtlej adânc ca iadul. Se exprimă numai prin răcnete, urlete şi guiţături, la un volum setat din fabricaţie pentru trezirea morţilor. Are comportament de rachetă sol-sol, este la înălţimea potrivită pentru a-ţi fărâma – mă scuzaţi – coaiele cu căpăţâna-i de fontă şi va încerca asta în fiecare din clipele tale de neatenţie. Fiind într-un club all-inclusive, este încurajat de tăticu’ şi mămica să halească hârdaie de mâncare, să sugă hectolitri de suc şi să arunce pe jos tot ce nu poate înghiţi, adică peste 90% din ce şi-a pus în farfurii. Inevitabila indigeste este pusă pe seama mizerabilelor de gazde iar doctorul va fi, întotdeauna, un cretin, pentru că nu-l poate vindeca instantaneu.

Mitocana megamachiata este, de multe ori, vinovată pentru apariţia exemplarelor de mitocanus infantis (infracţiune care-i este reamintită de consort adesea, de preferinţă în public: „l-ai vrut, acu’ să te speli pe cap cu el, fă!”). Aşa cum îi arată numele, mitocana megamachiata preferă culorile vioaie, inspirate din penajul pupezei, pe care le poartă oriunde şi oricum. Cel mai des întâlnite exemplare se prezintă sub formă de grăsimi împachetate în trening mulat, alb cu scris auriu, plus tricou ciclamen cu strassuri. Ele sunt adesea încălţate cu sandale argintii din plastic, numai bune pentru căţărarea pe bolovani. Pe faţă sunt vopsite inevitabil cu substanţe vesele, tip şerbet. Părul este, de obicei, mort, uscat şi colorat precum un boschet de imortele. Mirosul e indescriptibil şi irepetabil, deşi îl vei recunoaşte de fiecare dată ca o violentă combinaţie de parfum la sticlă şi transpiraţie la borcan.

Regele acestei lumi în expansiune este însă, neîndoielnic, mitocanus blingblingus, care ne domină concediile precum Tyranosaurus Rex propriul biotop de dinainte de meteorit. Mitocanus blingblingus trăieşte după reguli stricte, ce-i definesc făptura şi faptele. De exemplu, nici unul dintre lanţurile de aur de la gât nu poate fi mai scurt decât lanţul de wc şi nici mai uşor ca bucile consoartei. Părul nu se poartă niciodată negeluit, ceea ce se obţine fie cu pomezi chinezeşti parfumate, fie direct cu sudoare, în funcţie de oportunitate. Abundenţa flocilor de pe spate trebuie să fie egală sau mai mare ca abundenţa vegetaţiei de pe piept. Burta este, necesarmente, cel puţin egală sau oricât peste dimensiunile cerute ca să nu şi-o mai vadă decât în oglindă (la maximum de elongaţie, ceea ce nu-i prea mult, după convingerea exprimată cu glas tare atât de nevastă cât şi de soacră). Şlapii îi sunt lipiţi de tălpi încă de la naştere, la fel cum şortul trei-sferturi trebuie că-i e lipit de cur, ca o a doua piele, dar din fâş. Gura se foloseşte pentru următoarele patru activităţi de bază: mâncat, băut, râgâit, scuipat (în ordine întâmplătoare). Mâinile, în schimb, n-au decât două funcţiuni de bază: desfăcut sticle de bere şi scărpinat între picioare.

Familiile din specia Mitocanus turisticus au comportament gregar. Ele se recunosc de la distanţă, foarte probabil printr-o combinaţie de semnale vizuale şi comportamentale. Sunt specii care nu se află niciodată în căutarea propriului teritoriu, poate şi pentru că toată lumea li-l cedează imediat ce-şi fac apariţia, pe plajă, la restaurant, în piscină. Remarcaţi, vă rog, golul ce se face în jurul lor de fiecare dată când se apropie.

Dar spune-mi, Doamne, unde să fugi de mitocanii ăştia într-un autocar?