Ion Iliescu a fost simptomul unei boli cronice a societății românești – înapoierea politică și culturală, izolarea, dezinformarea pe scară largă, mediocritatea, lipsa elitelor, toate au contribuit la alegerea lui cu scorul zdrobitor din mai 1990 – 85%.
Iliescu a fost inevitabil, din păcate – societatea românească nu că nu era pregătită, dar pur și simplu nu putea accepta, la momentul respectiv, o alternativă radicală la comunism. Și nici clasa politică emergentă nu era pregătită deloc să preia puterea – dovadă ce s-a întâmplat după prima alternanță la putere, în 1996, când guvernarea a sfârșit într-un dezastru.
Dar Iliescu este nu doar responsabil, ci și vinovat direct pentru ce a urmat în România după decembrie 1989. Iliescu avea o autoritate covârșitoare și putea îndrepta România în orice direcție. A ales în schimb s-o țină pe loc – iar asta a fost cea mai proastă decizie posibilă, pentru că prăbușirea economică a fost cu atât mai devastatoare.
Și știm că a fost cea mai proastă decizie posibilă, să țină lucrurile pe loc, pentru că avem un termen de comparație – Polonia. În 1990, Polonia și România aveau cam același PIB pe cap de locuitor, cam același gen de infrastructură, același gen de probleme economice și sociale uriașe la prăbușirea sistemului comunist.
Dar polonezii au avut parte de politicieni mai inteligenți și preocupați de viitorul țării mai mult decât de propriul lor viitor. În primul guvern post-comunist, Tadeusz Mazowiecki, ca prim ministru, și Leszek Balcerowicz, ca ministru de finanțe, au implementat toate reformele necesare pentru reconstrucția economiei poloneze. A fost o terapie de șoc care a provocat o recesiune abruptă, cu inflație, șomaj mare și numeroase falimente – dar, în doi ani, economia Poloniei a început să crească și nu s-a mai oprit de atunci – nu s-a oprit din creștere nici măcar în timpul crizei din 2008-2009. România, în schimb, a avut nevoie de un deceniu ca să iasă din recesiune, și chiar și după aceea creșterea economică a fost adesea nesănătoasă și nesigură.
E adevărat că Mazowiecki a devenit atât de nepopular încât cariera lui politică la vârf s-a terminat în mai puțin de doi ani, după ce a reformat Polonia. Iliescu a tot stat la putere vreo 10 ani, dar prețul a fost plătit de toți români – sau, mă rog, de majoritatea românilor, că unii au devenit sau au rămas clienți ai banului public și au prosperat pe seama sărăcirii celorlalți.
Ion Iliescu a avut 3 mandate prezidențiale – sigur, dacă-l întrebai, îți spunea, apăsat “două mandate constituționale”, pentru că primul, cel din 1990-1992, a fost înaintea adoptării primei Constituții post-revoluționare, și, legal, nu putea fi luat în considerare la numărătoarea limitată la două mandate.
Totuși, 3 mandate de-a lungul a 14 ani – primul, 1990-1992, al doilea, 1992-1996 și, în fine, al treilea, o revenire care a mai năruit o dată speranțele că România și-a depășit trecutul, între 2000-2004.
Și, deși fiecare dintre aceste mandate a avut particularitățile sale, un fir roșu le străbate pe toate: conservatorismul etatist și politic.
Ion Iliescu a fost un președinte al defensivei încăpățânate a sistemului, pe care l-a îndrumat să reziste cât mai bine presiunii societății aflată în schimbare.
Primul mandat a fost al rezistenței active, cu contraatacuri brutale – au fost anii mineriadelor, din care se detașează două, în același timp cele mai violente și cu cel mai mare impact, cea din iunie 1990, care a înăbușit opoziția democratică, și cea din septembrie 91, care a dărâmat guvernul pro-occidental al lui Petre Roman.
Al doilea mandat a fost al stagnării și prăduielii. Amintiți-vă de guvernul Văcăroiu, susținut de o sinistră coaliție de reacționari și revizioniști de stânga – împreună au format așa-numitul “patrulater roșu” ca majoritate guvernamentală, iar principala lor preocupare a fost să blocheze orice reformă în economie și societate, sub privirile părintești ale președintelui Iliescu, mulțumit că, în sfârșit, în România era liniște. Blocarea reformelor a omorât și ce mai putea fi salvat din economia și așa depășită și înapoiată tehnologic a României, așa că stagnării premeditate din anii aceștia îi datorăm noua prăbușire economică ce a urmat.
În fine, după 4 ani de întrerupere, în 2000 Ion Iliescu a câștigat un nou mandat prezidențial, pe fondul unei evoluții catastrofale a partidelor ce fuseseră la guvernare până atunci. Acest al treilea mandat a fost al mimării, al simulării. România adopta în ritm alert legislație europeană, în pregătirea aderării la structurile euro-atlantice, dar în domeniile esențiale sistemul își menținea controlul strict – de exemplu, în Justiție, unde dosarele penale pentru adversarii politici se deschideau și se închideau în ședințele partidului de guvernământ, PSD, iar despre Parchetul Național Anticorupție, înființat la cererea europenilor, se făcea mișto pe față pe culoarele puterii. O bună parte din acest ultim mandat al lui Ion Iliescu a fost, așadar, doar o simulare a democratizării. Adevăratul caracter al lui Ion Iliescu a ieșit încă o dată la iveală la finalul mandatului său, în 2004, când l-a grațiat pe Miron Cosma, liderul minerilor condamnat la închisoare pentru una dintre mineriadele violente de la începutul anilor 90. Protestele publice l-au determinat pe Ion Iliescu să revoce această grațiere și, astfel, ultimul său mandat s-a încheiat în rușine și oprobiu.
Momentul teribil al tuturor mandatelor lui Ion Iliescu a fost, fără nicio îndoială, mineriada din iunie 1990, care a spulberat într-un vârtej de violențe barbare speranțele că linia a doua a PCR va putea fi îndepărtată de la putere. Cu mineriada din iunie 1990, România a fost încastrată ferm în conservatorismul etatist, economic și politic, pe care și-l doreau aparatcikii. Cu mineriada din iunie 90, rețeaua aflată la putere a demonstrat, cu o duritate ieșită din comun, că nu are niciun scrupul ca să-și mențină controlul – și asta a și făcut și încă mai face și azi, dar cu metode ceva mai subtile, e adevărat.
Iar modul de operare al mineriadei din iunie 1990 – adică nu lăsăm puterea din mână, orice-ar fi – a fost reconfirmat aproape identic, ca procedură, în septembrie 1991, când minerii au fost dezlănțuiți asupra guvernului legal învestit – guvernul Roman. De ce? Pentru că Petre Roman dădea semne că înclină spre o liberalizare mai rapidă, spre deschidere politică, economică, socială, iar pentru asta a fost luat cu asalt de sistem. Acesta a fost momentul în care s-a pierdut orice speranță că lucrurile s-ar putea schimba repede, ca în majoritatea celorlalte țări foste comuniste. Până atunci, cineva ar fi putut argumenta, cumva, că iunie 90 fusese un soi de accident, un moment de panică, de pierdere a controlului, dar mineriada din septembrie 91 a anulat orice argumentație în acest sens. Mineriadele deveniseră o procedură și, un instrument, nucleara care punea capăt oricărei dispute politice ce risca să reducă puterea sistemului și conectarea sistemului la banul public.
Iliescu n-a făcut doar lucruri rele, totuși și, dacă e să fim cinstiți, trebuie să-i recunoaștem măcar deschiderea drumului către integrarea României în structurile euro-atlantice. Măcar că a acceptat asta. Că sistemul a fost sau nu sincer în acest demers, că poate unii au sperat că conectarea la banii europeni va fi mai profitabilă în furt, putem doar bănui, dar faptul rămâne: în iunie 1995, Iliescu a convins toate partidele să i se alăture în declanșarea procesului de apropiere a României de NATO și Uniunea Europeană. Pe istorica Declarație de la Snagov apar inclusiv semnăturile liderilor politici ultra-naționaliști și șovini ai vremii – Funar, Vadim Tudor, e ceva ce azi nu cred că s-ar mai putea întâmpla, o astfel de unitate politică în interesul deschiderii României. Sigur, au mai trecut apoi 7 ani și a fost nevoie de un context internațional ireal de favorabil României pentru ca țara noastră să fie primită în cele din urmă, cu emoții, în NATO, și 12 până la aderarea, și ea cam chinuită, la Uniunea Europeană, dar faptele rămân, măcar atât să-i lăsăm lui Ion Iliescu, inițierea procesului de integrare euro-atlantică a României.
L-am întâlnit, l-am cunoscut ca jurnalist și l-am intervievat pe Ion Iliescu. Paradoxal, el a fost probabil cel mai deschis președinte față de jurnaliști – până la cel de azi – și cel mai comunicativ, și mult mai respectuos față de presă și public decât e opinia generală. Sigur, toată lumea știe de faimosul incident de la Constanța, din 1992, când, enervat de un ziarist foarte insistent, i-a strigat acestuia “măi, animalule!” – dar acesta a fost un incident izolat, totuși. Traian Băsescu, prin comparație, și-a petrecut cea mai mare parte a mandatelor sale jignind jurnaliștii, iar unele insulte au fost de o mojicie chiar dezgustătoare. Emil Constantinescu era mereu încordat și cabotin în comunicare, iar despre constiparea cronică a lui Iohannis, în această prijvință, nici nu cred că mai are rost să amintesc.
Revenind, Ion Iliescu a fost un președinte care avea un purtător de cuvânt cu personalitate, care avea politețea să informeze constant presa, și el însuși chema sistematic gazetarii la conferințe de presă extinse, îndelungate, cu zeci de participanți, și răspundea pe îndelete tuturor întrebărilor. Când te duceai la Cotroceni pentru o asemenea conferință de presă, trebuia să fii pregătit pentru un eveniment de lungime apreciabilă. De asemenea, dădea destul de des interviuri și înțelegea foarte bine valoarea și impactul declarațiilor sale. Eu i-am luat în anii 2000 un interviu care a stârnit valuri, la vremea respectivă, a fost interviul în care a lansat sintagma Năstase-arogant – Adrian Năstase era premierul său, destul de antipatizat, și în mod cert arogant, dar când președintele României l-a etichetat astfel pe prim-ministru într-un interviu publicat într-un ziar central, ăsta a fost un moment foarte puternic. Un alt jurnalist l-a întrebat câteva zile mai târziu dacă nu carecumva a formulat greșit aprecierea respectivă, iar Iliescu i-a răspuns că știe foarte bine ce spune și că toate declarațiile unui președinte în funcție au semnificație. Am fost foarte mândru atunci pentru mica mea lovitură de presă.
Azi, viața lui Ion Iliescu a ajuns la sfârșit, dar sunt convins că istoria nu-l va uita – și nici ierta – prea curând.
14 comentarii Adaugă comentariu
Greu de comentat!
Dacă privim din prezent spre trecut înțelegem că Ceausescu a fost omorât înainte de a fi ucis, de cei care acum dețin puterea de facto.
Cine sunt aceștia?
Cei care au planificat tot ceea ce poate fi mai sumbru…
Doar aceia ar putea să amenințe cu ieșirea de la guvernare.
https://nascutpelistaneagra.wordpress.com/2025/08/06/epitaf-la-justitie/
„Moarte intelectualilor!” era lozinca mineriadelor și a lui Iliescu.
As mai adauga un plus : a permis preluarea apartamentelor comuniste pe niste sume simbolice. Daca nu ar fi facut asta ,acum nu am fi fost o tara de proprietari si cred ca societatea ar fi avut parte de mult mai multe tensiuni … plus ca statul ar fi fost un administrator dezastru.
Cel mai mare minus? Nu a inteles avantajele democratiei adevarate. In sinea lui era doar un bolsevic mai moral … asa ca a pus umarul la crezul pe care-l avea : statul condus de o grupare „care stie mai bine” … iar rezultatul se vede acum in mixul politic-mafie
În primul mandat are meritul esențial că a ținut țara în hotarele sale și nu am pățit precum, de exemplu, Iugoslavia, care s-a fărâmițat. Cât privește mineriada din iunie ’90, regimul Iliescu a răspuns la forță cu și mai multă forță, evident că raportul fiind în favoarea sa, deoarece deținea mult mai multe pârghii. Partidele istorice părăsiseră Piața Universității, la fel și asociațiile civice ori universitare. Rămăseseră o mână de oameni, cei de la corturi, de o anumită „calitate” și „inflexibilitate”. 13 iunie a reprezentat o zi distinctă, în care, cum necum, au fost atacate brutal sediile unor instituții de forță, precum Poliția Capitalei, de unde s-au și sustras anumite documente ori au fost distruse arhive importante. Zilele de 14-15, într-adevăr, au fost „răspunsul”, unul precum o tornadă care mătură tot în calea ei. Evident, erau sinistre hoardele de mineri, care „patrulau” prin centru și luau la cafteală pe oricine li se păreau „mai altfel”. Trecând acum la gestionarea economică a țării, în timpul regimurilor Iliescu, lucrurile au cam stat așa: guvernul Petre Roman a fost cel mai liberal dintre guvernele din ultimii 35 de ani, fiind încurajată libera inițiativă, capitalul autohton, importul de bunuri de larg consum etc. Calitatea profesională a miniștrilor din guvernul Roman era una deosebită. Guvernul Stolojan a fost unul în care măsurile fiscale impuse de acesta nu au fost de cel mai bun impact pt populație și în mod deosebit pentru întreprinzătorii particulari – să ne amintim de „naționalizarea valutei” ori de introducerea și mărirea unor taxe și impozite. A urmat guvernul Văcăroiu, care includea și acordarea unor funcții minore (gen secretari de stat ori câte un portofoliu de ministru) pentru PDAR, PSM, PUNR și PRM. Un guvern care s-a bazat și pe măsuri de tip socialist, pentru că, să nu uităm, Nicolae Vacăroiu făcuse carieră, înainte de ’89, la Consiliul de Stat al Planificării (CSP). În fine, cel din urmă guvern de sub regimul Iliescu, a fost cel condus de Adrian Năstase. A fost caracterizat printr-o politică externă extrem de activă privind procesele de integrare în UE și NATO. Dar și prin privatizări ale multor obiective economice ale țării de maximă importanță. Să nu uităm că acest proces de privatizare strategică a avut loc în ritm accelerat și în perioada 1996-2000, pe timpul guvernării coaliției CDR-PD-UDMR. Rezumând, părerea mea este că Ion Iliescu va rămâne, pentru perioada în care a fost implicat politic după ’89, liderul curentului doctrinar de centru-stânga. Așa cum, de cealaltă parte a baricadei, pe zona de centru-dreapta, i-aș pune pe cei ce au fondat, în 1990, PNȚCD și PNL – Corneliu Coposu și Radu Câmpeanu. (Text: Andrei Costa)
„… alternative radicala la comunism”///2-Casa Regală a tăcut mâlc după decesul lui Ion Iliescu. Una dintre fiicele Regelui Mihai era la grătar când a murit vechiul adversar al tatălui ei și al monarhiei ” ___–-___acest iliescu, un ateu de proasta calitate, a FOST total ahtiat dupa putere și razbunare personala, incat a comis lucruri iesite din comun, un adevarat criminal, dar marile sale crime-impotriva poporului- au FOST sabotarea intoarcerii la Monarhie*(evident, chiar salvatore) și 2), nici nu a vrut sa auda de alipirea R. Moldova la Romania, in acei ani tulburi a FOST Unica Sansa, acum s-a ajunsi la situatia in care doar două minuni ar mai puteau schimba situatia, altfel, curand, M.Sandu și cei apropiati politic, trebuie sa-si gaseasca „cetati de scapare”, ea și partidul ei vor fi spulberati, la alegerile care vin…Exceptie -cum am zis- dacă nu cumva UE și NATO vor integra R.Moldova -imediat- in structurile lor, sau 2), intalnirea D.Trump-Putin, va fi total suparatoare pentru D.Trump și -astfel- VA inclina impotriva lui Putin și -consecutiv- in apărare R. Moldova… Altfel, nu este de discutat doar de un ins(iliescu), tara este plina de asa indivizi, Mai mult -este matematici dovedit- pentru că 4 indivizi(iliescu, ficior, visinescu și s. brucan) sa trăiască 90 ani, cel putin 5 romani( „de rand”) au MURIT cu 20 ANI INAINTE(!!!) adica la sub 70 ani, de unde FALSA medie a sperantei de viața in Romania( 73 ani), in realitate, și in moarte, romanii sunt puternic divizati, cei mai multi mor f. prematur, in timp- ce opresorii și exploatatorii traiesc peste 85, 90 si chiar peste 95 ani! Si un alt aspect, se pare că deontologia medicala a FOST total deservita in acest caz ( pentru popularitate) practic la o asemenea varsta( și conditii medicale), este un act criminal sa supui PE cineva la traheotomie, etc., individul era in masiva suferinta , insa NU se mai puteau nici exprima, in asa cazuri, punerea persoanei respective in Hospice, cu ingrijirea cuvenita și cu morfina, este singura solutie, care at trebuie aplicata pentru oricine, in cazul caruia se intersecteaza cei 2 mari factori ai ecuatiei, varsta** și o boala incurabila, sau mentala in care persoana este doar in stare vegetativa…(* total de acord cu tacerea Casei Regale, in aceasta situatiei, este de ajuns că guvernul tarii a girat un criminal de asa anvergura…///** varsta ar trebuie gandita cu cel mult peste un an, peste medie(deci, 74 ani), desigur dacă s-a suprapus și cel de al doilea termen al ecuatiei, altfel, oricine poate, n’are decat sa trăiască și peste 120 ani, dacă își poate satisface cele mai necesara cerinte și nu traieste in suferinta…)
mai jos, un comentariu (pe Proiect Romania.word press.com- art. „Aceasta este diavolul care a ucis 300 oameni”) in care se noteaza CE fericiri ne-ar fi lovit dacă „printisorul” și nu iliescu, ar fi ajuns la conducerea tarii, in realitate nicu ceausescu ar fi trait chiar mai putin decat tac-so, desigur din cauza alcolismului cronic(prin consecinte organice, ciroza hepatica și -desigur- și mentale, „nebunie etilica”), iar aberatia cu bomba nucleara este chiar de ras, insa ne spune că CEVA populatia din Romania chiar crede in „Razboiul, sfantul catalizator de energii”…Toata tevatura se poate citi pe pagina respectiva : U R A N U S Astăzi,(25 Iulie 2014) 00:44
„Daca dupa Nicolae Ceausescu ar fi preluat functia Nicu Ceausescu, omul inteligent, rafinat, carismatic, instruit si cu vederi mult mai largi decat ale propriilor parinti, acesta ar fi oferit poporului roman nu numai liberalizarea si privatizarea industriei si a comertului, dar si multe dintre libertatile pe care romanii si le-ar fi dorit. Romania ar fi devenit putere europeana egala in drepturi cu Germania, cu Anglia sau cu Franta, ar fi fost modernizata, ar fi avut o economie performanta si o armata inzestrata cu cele mai recente arme si echipamente, ar fi avut in dotare arma nucleara.”(Anastasia, la un articol recent)._____––-_____ Am adus acest citat doar pentru ca cititorii sa-si faca o impresie despre sistemul de gandire si informatii detinut de anumiti comentatori….’
de departe cal mai bun presedinte al ultimilor 35 de ani, ani lumina inaintea scursurilor ca basescu, werner, sau bufonul nediagnosticat Sordan.petrov a adus securitatea la putere absoluta, iohannis a facut actul de vanzare catre occident a ce se mai putea vinda, sordan si usere vor falimenta tara, vanzand ultimele active pretioase (hidroelectrica) si imprumutandu-ne masiv pentru nimic. felicitari dvs, jurnalistilor @rezist, care ati propagat manipualrea absoluta, sper ca -n ultimele clipe de viata sa va chinuie gandul a ceea ce ati facut.
???????? cineva care n-a fost în niciun pericol când minerii vânau intelectuali.
Anunț înfricoșător făcut de premierul Ilie Bolojan. „Doar dobânzile pe care le va achita România până la fnalui acestui an vor depăși foarte probabil 10 miliarde de euro”(…)///2-Bolojan pune piciorul în prag. Dacă Pachetul 2 nu e adoptat, renunță la funcția de premier. „Să vină cei care au idei bune”(…)___–___l-am banuit eu că este unul dintr marii antiromani, s-a demonstrat prin prezenta sa la catafalcul unui criminal, acum vrea sa plece(dupa ce a incurcat și mai mult lucrurile), rămane cu pensia speciala, etc. Mai mult , este f. posibil sa fie „omul” lui Viktor Orban, care i-a promis și lui că dacă Transilvania este luată de Ungaria, bolojan VA fi guvernator…Altfel, „mostenirea” este și de la iliescu, dar f. direct , este de la iohan, ciolacu, ciuca și helvig, astia trebuie trasi primi la raspundere, insa NU cred că cineva indrazneste, doar noi nu suntem salbateci că brazilienii și sud koreenii, care doar ce au arestat-o și pe sotia fostului pres-edinte….Romania este in razboi, un razboi al finantelor(la fel de periculos ca unul armat), armata ar trebuie sa inteleaga și sa intervina, un grup de generali ar trebuie sa vina in fata natiei și sa spuna că armata este PREA mare și 2), că ei renunta la minim 20% din salarii și pensii, coborand cu cate 2-3 procente, pana la recruti, care trebuie sa doneze și ei macar 10 lei/Luna(2 dolari), cat mai este timp-, altfel , curand, nu vor mai fi bani nici pentru salariile și pensiile minime…
Imi place articolul tau
Un articol foarte interesant și bine documentat despre Ion Iliescu. Analiza dvs. asupra rolului său în istoria recentă a României este foarte pertinentă, mai ales comparația cu Polonia. Mulțumesc pentru această perspectivă nuanțată asupra unei perioade complexe din istoria noastră.
Eram suficient de mare la Revoluția din ’89 ca să-mi aduc aminte ce s-a dat la TV, ce s-a vehiculat prin presă, dar și perioada imediat următoare din 90 și 91. Îmi aduc aminte că i-am întrebat pe ai mei cu cine au votat la primele alegeri libere de după ’89 „Ați votat cu Iliescu, nu-i așa?”. Apoi m-am maturizat repede când am văzut că a chemat minerii să păstreze puterea. N-am apucat să votez prima dată în 1996, ci la alegerile de după 1996, dar deja îmi dădusem seama că multele forme ale PSD și Iliescu nu sunt buni pentru România. Este adevărat că Iliescu vorbea cu jurnaliștii, dar cred c-o făcea pentru a-și impune punctul de vedere. Poate că etichetarea lui Năstase a fost doar ultima lui încercare de a face ceva, dar era deja mult prea târziu, aparatul și oamenii pe care i-a pus la putere erau prea puternici chiar și pentru el. Dacă ar fi permis mai repede o deschidere spre UE și NATO, România s-ar fi ridicat mai repede cu siguranță. Până și bunicul meu de la țară, care a fost crescut cu politica comunistă și apoi a votat PSD, nu a fost de acord cu toate prostiile făcute de Iliescu și PSD. Era foarte supărat pe distrugerile din anii 90, când oamenii aduși la putere de Iliescu au permis furtul și distrugerea la scară largă.
Iliescu este parțial responsabil și pentru ridicarea AUR, pentru că AUR a atras oamenii dezamăgiți de PSD și de alte partide, folosind aceleași tactici populiste specifice PSD. Mi-ar fi plăcut ca domul Petreanu să-i mai fi luat un interviu lui Iliescu la bătrânețe sau dacă el ar fi scos la lumină o parte dintre secretele pe care le-a dus cu el în mormânt.