No teeth, no tip, Romania

În Reservoir Dogs, Mr. Pink (Steve Buscemi) dezvoltă, în scena de început, o hilară teorie a “negaţiei bacşişului”. Tarantino pune în gura personajului toate justificările închipuit-onorabile ale zgârcitului: bacşişul la chelneri este pentru serviciu ieşit din comun, ăştia oricum câştigă salariul minim, dacă vrea mai mult de ce nu face altceva, dacă nu dai bacşiş la McDo, de ce ai da la restaurant etc.

Până alaltăieri, Mr. Pink mi se părea delicios-ridicol. Dar, de ceva vreme, mă gândesc din ce în ce mai serios că poate omul nu vorbea chiar prostii. Sâmbătă la amiază, într-un restaurant bucureştean, am dat peste un nou motiv de îndoială, sub forma unui cuplu mormântal. Un chelner şi o piccoliţă cu atitudine, cam ca în prima zi de lucru la morgă, Secţia Neidentificaţi.

El avea o alură de morsă uitată-n gară de Circul Municipal. Mişcări lente, priviri de sus (inevitabil, doar eu eram cel care stăteam jos), mormăieli în loc de încuviinţări.

Ea mi-a adus aminte de tanti Nuţi, femeia de serviciu a şcolii care teroriza elevii pe culoare. Mese debarasate cu greaţă suverană, farfurii trântite una peste alta, blesteme mărunţite-n buze împotriva nemâncaţilor care se amuzau s-o tortureze prin simpla lor prezenţă în “sectorul” ei.

Timp de o oră, nici un zâmbet, nici o privire amabilă. Drept urmare, mâncarea, altfel bună, s-a dus pe gât în jos în mare viteză, ca între două trenuri la bufetul gării. Dacă ar exista prostituţie gastronomică, aşa ar fi – serviciu sec, tarif fix, fără emoţii, fără apropieri sufleteşti, totul redus la esenţa fiziologică a actului: aici să-ţi umpli ceva, dincolo, prin revers, să-ţi descarci altceva.

Oricum sunt sigur că aţi remarcat până acum de o mie de ori: zâmbetul e încă marfă rară în serviciile din România. Dacă nu eşti cunoscut (sau recunoscut), starea de client include o constantă de umilinţă, moştenire de granit a Epocii de Aur. Vânzătoarele au ca lege nescrisă faciesul de sfinx. Ele se comportă ca şi cum orice arcuire în sus a buzelor ar fi o invitaţie directă la viol urmat de tâlhărie. Nici bărbaţii nu zâmbesc. În schimb, ei sunt maeştri ai rânjetului, pe care-l exersează de fiecare dată când intră în aria de acoperire vreo clientă mai de Doamne-ajută – ceea ce, în acord cu gusturile personale ale vânzătorilor, provoacă stânjeneli completamente aleatorii.

Şi în câte magazine n-aţi intrat cu fereală, respirând ostilitatea ciurdei de vânzătoare care simt că le veţi deranja? De câte ori vi s-a spus “bună ziua, vă pot ajuta cu ceva?” De câte ori vi s-a zâmbit la plecare: “poate data viitoare, mai poftiţi pe la noi?”

Dacă (vorba răposatului din Dămăroaia) va fi nevoie de 20 de ani să învăţăm democraţia, cât timp ne va trebui pentru a începe să zâmbim clientului?

7 comentarii Adaugă comentariu

  1. Simtire si nesimtire, Vlad.
    Daca tot suntem la capitolul exemple din film, iti dau eu unul (desuet, poate): Da mai departe. Aplicat in Romania, subiectul filmului cade direct in categoria SF. Adica altruismul, fapta si vorba buna, dincolo de politete si bunul simt sunt reduse la absurd in zona ce urmeaza epocii de aur… Da’ bine ca tinem post si nu spalam duminica si de sarbatori, poate asa ni se spala pacatele. Uite de-asta suntem niste ipocriti care merg la biserica pentru ultimele birfe pe larg (sau Titlurile zilei). Nu vreau sa jignesc adevaratii credinciosi, de fapt cred ca si ei isi dau seama din ce categorie fac parte vecinii lor de strana). Hai ca m-am aprins si am iesit din topic. Sau nu?

    Thumb up 0
  2. ce mai e on-topic în zilele noastre? :-)

    Thumb up 0
  3. Draga Vlad,
    Te citesc de ceva vreme si imi place ce citesc. FElicitari! Astazi ti-am scris pentru ca postul tau m-a facut s`-mi reamintesc o experienta suprarealista, de care am avut parte in restaurantul libanez de la Plaza Romania. Acolo lucreaza un personaj extrem de frustrat probabil se serviciul pe care-l presteaza. Este blond. Aduce un pic cu un serafim supraponderal si are in permanenta o privire plitisita. Ma rog, dupa o scurta galceava iscata de faptul ca ii adusese sotiei mele o alta salata decat cea pe care o comandase, tipul ma persifleaza intr-un mod care m-a lasat fara un cuvintel in creier. “Auziti, nu am nici timp si nici chef sa incerc sa ma cert cu dvs. pentru ca ati uitat de la mana pan’ la gura ce ati comandat…” E? Cu chelnerii e ca si cu cainii. Nu trebuie sa simta ca ti-e frica.
    Toate cele bune!
    SS

    Thumb up 0
  4. Care este scenariul de pe la Antenă? Asta dacă tot vorbim de filme.

    Thumb up 0
  5. silviu: asta a fost bună, bravo

    bibliotecaru: viaţa bate filmu’, simplu :-))

    Thumb up 0
  6. Hehehe, definitiv facies de sfinx au unele. Dar mie nu-mi plac nici vanzatoarele alea bagacioase in exces, de ma fac sa ma simt ca-n bazaruri sau medine. Mie sa-mi zambeasca, da’ apoi sa ma lase-n scotocitul meu in pace. Sa m-ajute cand le-oi solicita ajutorul. Stiu ca afara asa e, dar eu simt solicitudinea lor ca pe o agresiune: nici nu intru bine intr-un magazin si tre’ sa dau raspunsul la “Va pot ajuta cu ceva?” Hmm,oare sunt o clienta pretentioasa?
    Cat despre “prostitutia gastronomica”:)), daca vrei sa socializezi cu cei care-ti servesc masa, sa faci schimburi sufletesti etc, mai mananca si tu pe acasa, pe la parinti, pe la prieteni…:)

    Thumb up 0
  7. Aici ai intrat pe taramul meu. Vlad, ai putea sa-mi dai pe mail (contact@cristiroman.ro) numele restaurantului? Ma intereseaza enorm pentru blogul meu culinar. Mersi mult.

    Thumb up 0