Ochelari noi, dioptrii vechi

În romanul autobiografic Viața ca o pradă, Marin Preda descrie șocul prin care trece când, pentru prima dată, își pune ochelari și vede lumea înconjurătoare așa cum e: „Dintr-un clasor cu lentile doamna luă ceva și vârî într-o ramă de metal pe care mi-o pusese pe nas. Ce, văd? Mai bine, i-am răspuns. Dar acum? Și mai bine. Dar așa? Poți citi ultimele rânduri? Lumina țâșnea în ochii mei cu o putere minuțioasă ex­traordinară, vedeam acum chipul doamnei care îmi surâdea cu niște dinți de o albeață nefirească, un ins care tocmai intra și îi vedeam bine nasul, căciula, fularul și chipul, nu doar ca siluetă, ci cu tot ce avea el, până și șireturile de la pantofi” – scrie Preda.

E un gen de revelație pe care n-o înțelegem decât noi, ochelariștii. Noi experimentăm în astfel de situații un amestec de emoții puternice: surprindere, recunoștință, curiozitate și bucurie, o stare de spirit care durează un timp, până se instalează obișnuința cu noul bine.

În cazul meu, n-a fost atât de simplu.

Pentru prima dată, vara asta, am primit lentile cu dioptrii cilindrice, ca să-mi corecteze astigmatismul. După măsurători și evaluare, mi s-a explicat că problema era veche, dar că, foarte probabil, prescripțiile anterioare fuseseră cu lentile sferice pentru că adaptarea la acestea e mult mai simplă.

Optometristul m-a avertizat că s-ar putea să-mi fie greu la început, drept pentru care urma să primesc… o pereche de ochelari de încercare. Asta a fost o premieră pentru mine: sunt ochelarist de 20 de ani, deja, cu dioptrii în creștere de la an la an și, în consecință, cu vreo 10 perechi de ochelari și lentile schimbate în tot acest timp, dar niciodată până acum nu mi-a oferit cineva posibilitatea de a încerca niște lentile noi înainte de formula finală.

Inițial, nici n-am crezut c-ar fi nevoie.

De pe scaunul optometristului vedeam perfect literele de pe panoul de testare, până la ultimul rând, apoi toate celelalte detalii din cabinet și din afara lui, aproape sau departe: o ciobitură, un colț lustruit, micile uzuri de pe aparatele de pe măsură, ramele de ochelari din vitrină, chipurile dar și ridurile de pe fețele oamenilor care treceau prin fața cabinetului, ba chiar și reclamele de pe rafturile farmaciei de peste culoarul mallului în care mă aflam. Precum experimentase și Marin Preda, „lumina țâșnea în ochii mei cu o putere minuțioasă ex­traordinară”. Deci surprindere, recunoștință, curiozitate și bucurie!

Dar, când m-am ridicat în picioare, dezamăgirea: senzația că pășesc în gol, că nu mai înțeleg înălțimile bordurilor, că merg, cumva, pe vine, într-o lume cu distanțe și proporții schimbate.

Vedeam, într-adevăr, cu o claritate strălucitoare, incomparabil mai bine decât cu vechile mele lentile cu dioptrii sferice, doar că obișnuința cu acest nou bine era imposibil să se instaleze, pentru că nu mai înțelegeam pe unde calc.

M-am întors după o săptămână cu ochelarii de încercare în buzunar, hotărât să revin la siguranța trecutului. „Să facem d-alea ca până acum; cu lentile noi, n-o să fie rău”, le-am zis. „Nu, trebuie să fie bine”, mi-au răspuns ei, și, după câteva ajustări, mi-au făcut o a doua pereche de încercare.

N-o mai lungesc: asta a mers, după care am primit și ochelarii noi, care-s excepționali, iar eu, încântat de atâta grijă și atenție profesională, m-am gândit să-i recomand pe oamenii aceștia atât de încăpățânați, în sensul bun al cuvântului, pe un grup de Facebook al comunității locale – pentru că, da, cabinetul respectiv e în Corbeanca, în două locații, „La Moară” și la mallul de la DN1 (și mai au adrese și în Focșani, de unde-s ei). Am scris și publicat cu unele emoții, recunosc, că nu știi niciodată ce răspuns primești când recomanzi public pe cineva – or fi fost amabili doar cu mine? Însă am rămas cu gura căscată citind valul de comentarii: o mulțime de oameni care avuseseră aceeași experiență excelentă ca și mine și acum voiau să le mulțumească public.

Adică, știți, eu credeam că dau ceva breaking news – fraților de comună ilfoveană, vedeți că aici primiți ochelari de încercare și oamenii-s super-atenți, ceva ce eu n-am mai întâlnit – iar răspunsurile mai aveau un pic și începeau cu „Bine, mă, păi abia acum ai aflat? E veche povestea, așa-s ei, și noi am avut aceeași experiență!”

Iar dacă intri pe site-ul lor și te apuci să sapi, găsești, undeva, această promisiune: Moto-ul nostru este „Fă bine de câte ori se poate și întotdeauna se poate”. Păi… confirm.

Mai e ceva? Ah, da. Numele cabinetului.

Carol Optic.

Când treceți pe la ei, întrebați-i de unde vine numele. Au o poveste de împărtășit.

Câteva alte amănunte tehnice, doar pentru ochelariști:

Eu am nevoie de lentile progresive și folosesc de ani de zile Varilux, de la EssilorLuxottica. Acum am trecut la Varilux XR Series, la recomandarea celor de la Carol Optic. Lentilele acestea sunt prezentate ca o evoluție revoluționară în domeniu, fiind proiectate cu ajutorul inteligenței artificiale. Despe aceste lentile, producătorul spune că „iau în calcul mișcarea naturală a ochilor” și „permit trecerea fluidă de la depărtare la apropiere”. Cred că este o descriere foarte corectă a felului în care vezi cu ele. Nu știu cum să spun altfel decât că au, cumva, o claritate instantanee, chiar și în mișcare.

Dezavantajul e că-s cam scumpe, dar până la toamnă Carol Optic are o promoție 1+1 pentru aceste lentile – adică la o pereche cumpărată primești încă una gratis sau progresivi, de soare, cu dioptrii, ceea ce nu-i rău.

Sau, cum ar prefera să spună oamenii de la Carol Optic, e chiar bine.