Parcul Bordei

Un fost primar – Traian Băsescu – şi unul actual – Adriean Videanu – se dau de ceasul morţii, de ani de zile, să convingă prostimea că Parcul Bordei nu e parc. Insensibili la ridicol, cei doi, dimpreună cu ciurda de ţuţeri ce li se gudură împrejur, mitraliază pârţuri cerebrale pe tema Parcului Bordei cu orice prilej.

Cui îi place adevărul, să citească Gândul (aaah, nu m-am putut abţine…) de azi, unde foarte bine documentatul Titus Liviu Vulpe radiografiază, rece, întreaga afacere. Merită, chiar şi numai pentru a vedea cum, atunci când încearcă să strecoare o şmecherie prin uşa întredeschisă a legii, unii dintre idolii de azi ai României sfârşesc prin a-şi prinde degetele şi a se da cap în cap.

Sigur că pentru dl. Băsescu Parcul Bordei nu e mare lucru, la fel cum nu e nici pentru dl. Videanu şi nici pentru ciurda de ţuţeri. Nu e mare lucru pentru că e doar o altă afacere urâtă cu profit frumos. Dânşii au mai trăit dintr-astea. Până la urmă, scandalul se uită şi banii rămân.

Pentru mine, însă, Parcul Bordei este o bună parte din memoria mea. Eu nu pot să uit. Celor care cred că Parcul Bordei nu e parc pentru că „nu are alei” şi „nu e amenajat” le ofer următoarea descriere, venită din amintirea a nenumărate zile din copilărie şi adolescenţă petrecute aici. (O să fie un post lung, aşa că scuzele mele).

Până să devină primar dl. Băsescu, parcul Bordei avea vreo 4 intrări. Cele romantice erau rupturi în gard, prin care puteai să te strecori cu gaşca direct în crâng. Cea principală, însă, se deschidea cu tot dichisul la colţul dintre Eliade şi Aviatorilor.

Poarta se deschidea într-o alee lungă, asfaltată, ce cobora molcom spre lac, printr-un tunel de arbori şi tufe. În capăt aleea se bifurca, schimbând bitumul cu dale de beton. Spre stânga, de-a lungul malului, ajungeai la un izvor cu gust dubios, credeam eu, dar, pare-se, cu proprietăţi curative miraculoase, aşa cum încerca să convingă trecătorii un grup de pensionari, veniţi zilnic la umplut sticle. Mai departe, aleea şerpuia spre un debarcader şi spre pontonul aferent. Dacă aveai noroc, în zilele de vară doamne coapte, de 25-30 de ani, făceau plajă în minusculele costume de baie ale vremii, adică mai sus de genunchi, înfierbântând imaginaţia şcolarilor fugiţi de la ore şi a barcagiului primăriei care, sanchi! taman atunci se găsea să strângă algele din preajmă. Săreai un gard şi ajungeai la Restaurantul Bordei unde, aşa cum am verificat de multe ori alături de Bulu, Doctoru’, Ghiţă& Co., cu 2 lei bacşiş puteai convinge un chelner să servească o halbă de bere Griviţa unui minor de clasa a zecea.

Vara, puteai să înoţi de la restaurant până pe una din cele două insule. Aceleaşi alei din dale şi aici, dar care duceau acum la minunate locuri de pescuit, ascunse între tufe fie pe partea cu soare şi ferită de vânt, pentru biban şi strapazan, fie pe latura dinspre lacul mare, unde norocul s-a îndurat o dată şi a oferit un somotei de 3 kile, la linguriţă, unui bătrân încăpăţânat de care râdeau toţi cei care dădeau la râmă roşie. La extremitatea celei de-a doua insule, zeci de amoruri erau sculptate pe o piatră mare, moale şi albă. Cu o fisă de 3 lei, multă răbdare şi ceva transpiraţie, îţi puteai şi tu imortaliza trecerea. Eu n-am reuşit decât „1983 Irina + Vl” înainte să se-ntunece, lăsând finalizarea pentru un viitor care n-a mai venit niciodată.

Cele două insule erau legate cu un pod de tablă, a cărui funcţie practică sugrumase dintru început orice pretenţie de design. Tabla răsuna cumplit la orice pas, ceea ce îi permitea lui Cătă să facă un zgomot asurzitor încă de când îşi lua avânt să se arunce în apă, hăulind straşnic spre oglinda de dedesubt şi pleoscăind gigantic la destinaţie.

Pe partea cealaltă, spre Eliade, atunci numit Kalinin, ajungeai de pe insule la aleea principală peste un podeţ de lemn. Drumul urmărea buza lacului şi trecea, tangent, pe lângă o deschidere semicirculară, la poalele unui deluşor împădurit. O Primărie comunistă turnase câteva basculante de nisip şi aşezase clasicele balansoare şi scrâncioburi din fier pentru copiii români ai sfârşitului de Secol XX. Toate scârţâiau amarnic sub asaltul puştimii, în timp ce mămăi şi tătăi cam sclifosiţi supravegheau, de pe băncile aşezate pe margini, joaca aceasta aflată în permanenţă la un pas de fractură şi mutilare. Din centrifuga aflată acolo mi-am vărsat maţele, pe la 14 ani, după ce am câştigat un pariu cu Auraş. Reuşisem să mă învârt un sfert de oră-n cap, dându-i clasă; el cedase după 5 numai minute. Pe balansoarul dinspre pădure am căutat, degeaba, s-o conving pe Ruxandra că nu-i mare lucru dacă aşteptăm să se-ntunece ca să ne dezbrăcăm de tot. Şi de pe acelaşi balansoar am luat-o la fugă spre apă, într-un noiembrie, doar în chiloţi tetra, ca s-o conving pe Vali că a avut şansa să întâlnească, în mine, un bărbat precoce, la 16 ani, care nu se dă în lături de la nimic, nici măcar să sară în apa cu ace de gheaţă. Dumnezeu mi-a iertat vanitatea, pedepsindu-mă atunci doar cu senzaţia morţii când m-am scufundat şi cu o bronşită zdravănă mai apoi.

Lângă locul de joacă şi hârjoneală, două izvoare, de data aceasta cu apă clară şi rece de-ţi amorţea cerul gurii, flancau un şir de trepte. Pe ele puteai să urci la deal, căutând bănci ascunse, pe ele puteai să cobori cu bicicleta, dacă voiai să sperii, hurducăind, mierlele, vrăbiile şi cele câteva veveriţe ale locului. Mai departe, parcul se îngusta şi devenea tăcut. Un gard de sârmă, un militar cu AKM şi o placă de tablă pe care scria Zonă Interzisă te anunţau, sumbru, că de acolo începe domeniul preşedintelui republicii şi prim-secretar al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Chiar lângă această graniţă între curaj şi frică, însă, mai erau două locuri fabuloase pentru pescuit, lângă două sălcii ce crescuseră aproape orizontal, peste apă. Mi le-a arătat Radu, unul dintre copiii înfiaţi ai celui care, câţiva ani mai târziu, avea să distribuie faimoasa Scrisoare a celor 6. Acolo am prins eu 16 bibani şi Mihăiţă nici unul, într-o după-amiază de iulie, motiv pentru care m-a împins în lac, exasperat de tot norocul porcesc ce-mi căzuse în cârlig. Şi tot acolo, sprijinit de trunchiul bătrân al primei sălcii, am căzut în patru labe, ameţit după prima ţigară trasă în piept din viaţa mea.

Mai târziu, spre ’87-’88, Parcul Bordei a devenit, în întregime, o zonă interzisă. Securiştii tovarăşului Ceauşescu – cum ar veni, deci, ai lui Nea Nicu – ferecaseră porţile şi înlocuiseră gardul, acolo unde era rupt. N-am mai riscat să intru, aşa cum n-am riscat niciodată să-i sar gardul, în curte, de pe terenul de sport al şcolii mele. Decembrie ’89 a redeschis Parcul Bordei, dar în ţara asta normalitatea, pusă în competiţie cu politicienii, nu câştigă niciodată.

Zona interzisă a lui Ceauşescu este acum Zona Interzisă a lui Băsescu, Videanu şi Costanda. N-am intrat pe proprietatea dlui Costanda, cum n-am intrat nici pe a lui Nea Nicu. Nu ştiu dacă mai există toate cele pe care le ţin minte. Aud că au fost tăiaţi copaci. De pe şosea, observ că a apărut o construcţie pe locul de joacă. Nu se văd podeţele ce legau insulele, nu ştiu dacă cele trei izvoare au fost cimentate şi habar n-am dacă mai există vreun somotei de 3 kile ascuns în mâl, gata să fie păcălit cu o linguriţă şi-un cârlig de un bătrân norocos şi încăpăţânat.

Ştiu numai că un primar al Bucureştiului venit din Basarabi, Constanţa, apoi altul aterizat din Crevenicu, Teleorman, au pus la cale o şmecherie dezgustătoare cu unul din cele mai frumoase parcuri ale oraşului.

Şi, ca de obicei, nu atât şmecheria în sine mă ucide, cât ipocrizia ce o însoţeşte. Că sunt escrocat, mai treacă-meargă. Dar ca să cred escrocului, care-şi suflă mucii pe umărul meu, plângând lacrimi amare de grija boborului din care şi eu fac parte, este prea de tot.

Muriţi, muriţi, muriţi, dă-vă dreacu dă loaze hrăpăreţe.