Pentru ce aş vota

Paradoxal, un barbarism lingvistic desemnează o atitudine civilizată – dar nu aici, ci în Paris. Este vorba despre Vélib’, combinaţia între vélo şi liberté, adică un sistem care oferă parizienilor 20.000 de biciclete comunitare, în schimbul unui abonament modic.

Pentru cine are curiozitatea să cunoască pe de-a-ntregul conceptul, Google-it, normal, şi site-ul oficial aici.

Pentru ceilalţi, presaţi de timp, traducerea mea: într-un oraş cu probleme de trafic, Primăria a căutat şi găsit o cale prin care să înlocuiască, fără bătăi de cap pentru cetăţeni, un cât mai mare număr de maşini cu alte mijloace de locomoţie nepoluante şi sănătoase. Deci nu borduri, arteziene şi hypermaketuri în oraş, Videne.

Bicicletele Vélib’, cu un design aparte, se găsesc în staţii speciale, plasate la câte 300 de metri distanţă, de unde pot fi luate folosind un card special. Timp de 30 de minute, utilizarea unei biciclete nu costă nimic, apoi începe să fie taxată, ceea ce descurajează tentaţia de a o bloca doar în folosul unei singure persoane. În plus, cui nu înapoiază bicicleta într-un termen dat i se execută o garanţie.

Sistemul, inaugurat la mijlocul verii, are un aşa succes încât se confruntă cu două probleme care, combinate, alunecă în paradox: cerere prea mare şi… ofertă prea mare. Cu alte cuvinte, sunt staţii unde sunt mereu prea multe biciclete, în timp ce în altele sunt mereu prea puţine (nu uitaţi, bicicletele sunt aduse în staţii, de către abonaţi, după folosire).

Totuşi, în ciuda cârcotaşilor (iar francezii nu duc lipsă), Velib’ funcţionează. Statistici: în primele 4 ore de la inaugurarea serviciului, s-au făcut 15.000 de curse. După prima lună, s-au înregistrat deja 50.000 de abonaţi pe termen lung. Numărul staţiilor va creşte de la 750, în prima zi, la peste 1.400, în decembrie (adică de 5 ori mai multe decât staţiile de metrou din Paris, ca să mai vorbim de o diferenţă). Şi, special pentru alde Videanu: primăria recuperează cheltuielile din cele 1.600 de panouri publicitare din staţii, la care se adaugă abonamentele.

Totuşi, atâtea biciclete lăsate de izbelişte pe străzi reprezintă o tentaţie, orice s-ar zice. Nu se fură? Elles se volent, les vélos? Francezii au naivităţile lor, în această privinţă. Cică „bicicletele descurajează furturile, pentru că au un design special, aşa că pot fi cu greu revândute, chiar şi revopsite„. Ei, aş! În plus, „componentele şi accesoriile nu sunt standard„. Ei, şi? În sfârşit, culmea siguranţei, „pentru a se evita demontarea accesoriilor în timp ce bicicletele sunt asigurate la stand, se folosesc şuruburi speciale„. Ei, asta-i… În prima lună, au dispărut 100, adică 0.6% din total, 8% pe an pierderi estimate.

Ar fi posibil un astfel de sistem în Bucureşti? Răspunsul evident este da, ar fi posibil. Vreo câteva ore, desigur. Sau… în fine, de cât timp ar fi nevoie pentru furtul a 20.000 de biciclete.

Totuşi, merită încercat? O, da, absolut! M-aş duce la vot pentru asta! Măcar aş susţine un primar care a şi încercat să facă ceva bun pentru oraş, nu doar pentru sine şi pentru prietenii săi.