Se spune că nu noi adoptăm pisicile, ci, dimpotrivă, ele ne adoptă pe noi.
Ione și cu mine ne-am întrebat mereu ce-o fi făcut Poke atâția ani, înainte să ne adopte pe noi. A apărut în grădina noastră la puțin timp după ce ne-am mutat. Nu era casa noastră singura din cartier, ba din contra, noi veniserăm printre ultimii acolo, deci motanul acela blănos avusese destule alte opțiuni înaintea noastră. Unii vecini îl știau și-i dăduseră și nume – Gheorghe, îi spuneau unii, sau Leonardo di Caprio, alții, pentru că semăna cu eroul principal din The Revenant, așa, cu mormanul ăla de blană plină de câlți în care se adăpostea de frig, zloată și furtuni. Dar nici Gheorghe, nici Leonardo di Caprio nu s-au așezat, niciodată, la niciuna din casele pe care le vizitau, până la a noastră, unde a devenit „Pokemon”, pentru că s-a materializat, așa, de nicăieri, precum creaturile virtuale din jocul care era atunci foarte la modă.
După vreo săptămână de vizite zilnice și nopți dormite doar la noi pe terasă, era clar că începe să se-nfiripe o relație, așa că am decis să-l ducem totuși la veterinar, pentru o verificare, măcar să-l ajutăm să scape de vreo suferință pe care ar fi avut-o. Și da, era o colecție ambulantă de probleme noi și vechi – avea râie în urechi, tranzit intestinal blocat, un canin lipsă, era plin de cicatrici, mușcături, paraziți. Doctorul a mai constatat că-i rahitic și că are, probabil, vreo 6-7-8 ani. Ne-a învățat cum să-l curățăm în urechi și, drept rezultat, Poke m-a mușcat de atât de tare încât mi-a perforat unghia și mi-a sfâșiat buricul degetului. Răcnete, sânge, panică. Am dat fuga la Balș, pentru prima injecție anti-turbare. La întoarcere, uluitor, Poke ne-aștepta pe terasă. Eram deja familie – ne mai iubim, ne mai certăm, dar împreună trecem prin toate.
Tratat, operat, tuns, curățat și întremat, Poke s-a transformat într-o felină superbă. În următorii 8 ani, m-a așteptat în fiecare dimineață în fața ușii de la baie, pentru ritualul începutului de zi: o scărpinătură rapidă între urechi, apoi pliculeț sau bobițe și liber la inspectat moșia, pe care o verifica tacticos, mereu în sens invers acelor de ceasornic, pe lângă gard, pe la toate tufele și copacii, plecând apoi să vadă ce mai e și prin restul cartierului. Apoi, în cursul zilei, ne urmărea pin casă și curte ca un cățel, până ne așezam undeva, ca să ne sară în poală pentru sesiunea cuvenită de mângâieri, scărpinături și alintături, în timpul căreia torcea ca un diesel sovietic.
Părea să se dea în vânt după câte un pui de somn de amiază, tras pe burta mea, în abandon complet, alunecând, încet-încet, pe-o parte sau alta. De asemenea, era totalmente intrigat de laptopul pe care-l țineam în poală când făceam ședința de sumar, în fiecare seară, și principala lui preocupare era să se așeze pe mâna mea când tastam ceva – poate că un soi de gelozie inexplicabilă pentru niște tapotări în tastatură pe care și le-ar fi dorit în blănița lui.
N-am întâlnit niciodată un pisoi mai lipicios și prietenos, și ăsta era principalul lui farmec, dincolo de moaca aia de escroc sentimental profesionist.
N-a reușit să se dezbare, însă, niciodată de obiceiurile lui de motan vagabond, bătăuș și scandalagiu, iar asta l-a tot băgat în diverse buclucuri de-a lungul anilor. Periodic, trebuia dus la veterinar, fiind mușcat de cap sau de lăbuțe, cu vreo ureche sfâșiată sau cu vreo infecție agresivă declanșată de cine știe ce răni căpătate în vreo altă încăierare. Presupunem că și vâna, deși nu ne-a adus decât o dată un șoricel pe preș; poate că, dezamăgit de scârba noastră, a hotărât că nu merităm să gustăm și noi din trufandalele de acest gen, așa că o fi continuat să vâneze doar pentru el, mâncând tot, până la ultimul oscior, ca un motan trăit în foame toată copilăria și tinerețea lui. Poate că asta l-a și omorât, în cele din urmă, așa cum a presupus veterinarul când i l-am dus miercuri seară, hipotermic și pre-comatos, probabil otrăvit cu un raticid cu efect întârziat.
A murit joi în zori. Îi suntem recunoscători pentru toată tandrețea pe care ne-a dăruit-o. A fost prietenul nostru și ne e foarte dor de el.
12 comentarii Adaugă comentariu
Am avut un cățel.
Bichon.
Luky.
17 ani, membru al familiei.
Niciodată nu voi mai lua in grijă un animal de companie.
Încă il visez, după 10 ani…
Imi pare nespus de rau! 😓
Poke, acum poti zbura printre stele spre eternintate! Vei ramane mereu in inimile lui Vlad & Ione! 🖤💔
Imi pare tare rau pentru voi, stiu ce inseamna sa pierzi un prieten atat de drag
Va doresc sa va umpleti golul lasat de Poke cat mai repede, poate cu un alt sufletel ce va poate consola!
Păcat ca a murit așa. Dureros când moare un necuvântător atat de urat.
Textul de mai sus mi-a trezit amintiri despre ale mele pisici, din copilărie pana acum. Anul asta ne-a murit pisica după 21 de ani…de batranete. Copilul plângea in hohote.
Deși nu-mi plac în mod special pisicile înțeleg cum vă simțiți voi acum. Acum ceva mai mult timp prietena a salvat un porumbel cu paramixoviroză. Cu vitamine, atenție și răbdare am reușit s-o aducem (era femelă) într-o stare din ce în ce mai bună. Am luat-o cu noi într-o plimbare la munte, s-a speriat de o pisică și a zburat în pădure, în condițiile în care de-abia reușea să zboare câțiva metri. M-am simțit de parcă îmi pierdusem cel mai bun prieten pentru că stătea de cele mai multe la mine în poală când stăteam jos, chiar când mă uitam la TV. Mă întâmpina când veneam de la muncă și umplea casa într-un mod nesperat. Acum avem o femelă peruș pe care am luat-o de la cineva cu probleme de sănătate. Încă suntem uimiți de ea, chiar dacă are zile în care vrea atenția noastră și nu mă lasă să lucrez de acasă.
Of, ce trist. Până și eu l-am iubit pe Poke al vostru…
Îmi pare rău să citesc asta. Se pare ca și-a făcut datoria până la capăt.
Succes în găsirea unui pisoi pe placul vostru!
Eu am avut atât câini, cât si pisici (acum am doar un motan), și am constatat de-a lungul anilor faptul că în mod clar patrupedul împrumută caracterul stăpânului.
Imi pare tare rău pentru Poze și pentru voi.
Ramas bun, Poke! Iar vouă… un „urmaș” care sa va amintească de el… Când și dacă va veți simți pregătiți sa faceți asta. Căci e greu….
Vă mulțumesc, tuturor, pentru cuvintele frumoase și gândurile bune.
Imi pare atat de rau. Stiu cum e 🙁
Offf! Imi pare atât de rău! Pe mine ma ia groaza când ma gândesc la cățelul meu când nu o sa mai fie. Sper ca sunteți mai bine acum.