Meritocraţie vs. Linguşerism

Pe fluxul foto al Casei Albe de pe Flickr a fost postată pe 2 mai următoarea imagine, făcută de Pete Souza (fotograful oficial al preşedintelui american):

După toate standardele tehnice şi artistice, nu e cine ştie ce fotografie, dar asta nu contează câtuşi de puţin, pentru că ea spune o poveste – şi încă una atât de puternică încât acest cadru a devenit fulgerător faimos în toată lumea.

Povestea este despre cei mai puternici oameni ai planetei urmărind, în direct, în aşa-numita Situation Room, operaţiunea de mierlire a celui mai căutat terorist al planetei, în noaptea de 1 mai.

Privirile eroilor* spun, fiecare, ceva anume. Primul din stânga, lipit de perete, vicepreşedintele Biden urmăreşte aproape incredul ce se petrece pe ecrane. În spatele lui, înghesuit într-un colţ, preşedintele Obama scrutează acţiunea cu o tensiune ce străpunge aerul. În picioare, diferiţi alţi funcţionari adoptă atitudini concentrate, cu note de uluire abia stăpânită, sau cu gura căscată de-a binelea. În partea dreaptă a cadrului, primul este secretarul apărării, Robert Gates, într-un uşor unscharf, aşteptând evaluativ deznodământul. Iar singurul personaj perfect clar din toată mulţimea, Hillary Clinton, secretarul de stat al Statelor Unite, are ochii larg deschişi şi mâna dreaptă peste gură, în postúra clasică a femeii care asistă la o grozăvie.

Din punct de vedere vizual, Hillary e cea mai puternică prezenţă în încăpere, atrage privirile fără greş (e, de altfel, şi singura căreia i se văd mâinile, care sunt aproape întotdeauna elemente de expresie). Te uiţi la ea şi nu te poţi opri să te-ntrebi ce văzuse în momentul acela?

Oare văzuse chiar momentul?

Când a fost întrebată, Hillary Clinton a spus că nu-şi aminteşte, că pur şi simplu nu ştie când a fost făcută fotografia şi că, în consecinţă, nu poate face o legătură între momentul respectiv şi acţiunea pe care o urmărea. Apoi, cu o sinceritate pe care am crede-o cochetărie dacă n-ar veni din partea ei, s-a declarat „uşor jenată” de probabilitatea ca mâna dusă la gură să fi fost doar o încercare de a-şi înăbuşi tusea – toată lumea ştie că primăvara ea se luptă cu alergiile.

Posibil. Plauzibil. Uneori, un gest întâmplător dă un sens aparte unei fotografii. Se-ntâmplă. Povestea tot rămâne.

Dar eu mai văd o poveste în imaginea lui Pete Souza. Mai uitaţi-vă o dată.

Unde stă POTUS? Într-un colţ, aproape căzând de pe scaun. Biden, numărul 2? Blocat la mantinelă. Şeful apărării, Gates? Aproape că n-a mai intrat în cadru. Hillary n-are loc să se mişte nicăieri, o tresărire a oricăruia dintre personajele din jurul ei ar arunca-o din scaun.

De fapt, toată lumea stă ba înghesuită pe-un scaun ce pare-n plus, ba îngrămădită în picioare, înspre uşă (tânăra care-şi iţeşte capul în ultimul plan al imaginii a intrat în istorie fără măcar să fi sperat la aşa ceva).

Un singur personaj nu priveşte spre ecranele de pe perete. Unul singur are spaţiu. Pe unul singur nu-l deranjează nimeni. Este tipul în uniformă albastră.

Poate aţi remarcat că el stă nu doar în capul mesei, ci şi pe cel mai mişto scaun.

Dacă era acolo când au intrat ceilalţi în cameră, a rămas la locul lui. Dacă a intrat odată cu ceilalţi, a primit cel mai bun loc.

De ce?

Pentru că el e tipul care are treabă în încăpere, de-aia. El este comandantul adjunct al Statelor Majore Reunite însărcinate cu operaţiunile speciale.

Imaginea asta ne spune ceva autentic şi incontestabil despre priorităţile, regulile şi ierarhiile celei mai puternice ţări de pe planetă.

Şeful cel mare şi toată gaşca de şefi-adjuncţi au inteligenţa, cultura, educaţia şi prudenţa să-şi ştie locul şi să-şi înţeleagă rosturile. Ei ştiu – aşa au fost crescuţi şi aşa funcţionează societatea lor – că e bine nu doar să pui omul potrivit la locul potrivit, dar şi să-l laşi să-şi facă apoi treaba.

Nu-mi pot opri rânjetul gândindu-mă cam cum au loc vizitele patronilor româneşti prin firmele pe care le deţin. Se-opreşte soarele-n loc că a venit şefu’. Se aşteaptă indicaţii, se sorb priviri, se-ascute-auzul pentru un râgâit ce sună a hm! La Ceauşescu se vopsea iarba-n verde înainte să apară la întreprinderi. Ştiu un loc unde se zugrăvesc culoarele înainte să vină omul – ba chiar, să vezi ce chestie, o dată s-a desfundat şi pisoarul, dacă îl taie nevoia pe şefu’, se poate?

De-o parte, meritocraţia. De cealaltă, linguşerismul. Nici n-are rost să ne-ntrebăm cine-a câştigat meciul ăsta – cu mult timp în urmă.

PS – La Vali găsiţi descrisă, într-un text mai vechi, procedura aplicată a linguşelii. Textul merită recitit. Şi, apropo, sper că nu se-ndoieşte nimeni că linguşerismul e o perversiune cu doi autori – n-am auzit de vreun cur să poată fi lins în timp ce se fereşte.

_____________
* Pentru lista completă a personajelor ce apar în fotografie urmaţi acest link.