Ruleta românească (text în joacă… şi nu prea)

O mare nedreptate se face poporului rumîn. Naţie mică, fără amploare şi lipsită de aplomb, Rumînia cască gura a pagubă la gloria nepieritoare a două invenţii diabolice, despre care s-au scris romane şi s-au făcut filme, în timp ce deţine propriul său patent pentru nemurire prin sacrificiu.

Vorbesc despre ruleta de cazino şi despre ruleta rusească. Despre acestea ştie toată lumea. De ruleta românească nici măcar toţi românii nu sunt conştienţi, chiar dacă ea este practicată de milioane dintre ei, zi şi (mai ales) noapte.

Ruleta de cazino se joacă în lux. Cea rusească, mai practică, potrivit fascinaţiei pentru tehnologie robustă a inventatorilor ei, poate fi practicată oriunde, fără mari fasoane. Cea românească se joacă pe şosele.

Cele două tipuri binecunoscute de ruletă sunt identice în profunzime, deşi aparenţele fac amatorii să creadă că ar fi complet diferite. Ambele provoacă descărcări masive de adrenalină. Ambele se practică în prezenţa unui public înnebunit de presimţirea sângelui. Ambele pot ucide. Potrivit acestei categorisiri, ruleta românească este sora bună a celorlalte, acelaşi lucru, numai că într-o altă exprimare. Avem descărcări masive de adrenalină la volan? Păi treceţi noaptea prin satele întunecate ale patriei, ferind pedeştrii, bicicliştii şi căruţaşii camuflaţi pe marginile drumului şi aveţi garanţia mâinilor încleştate pe volan, urechilor ţiuind de concentrare şi a unei perechi de ochi mijiţi. Avem public presimţind sângele? Să fim cinstiţi, câţi dintre noi se pot lăuda că n-au auzit avertismentele venite de pe tărâmul isteriei incipiente, de pe locul din dreapta: „mai încet, dragă, ce, vrei să ne omori?”. Şi, cum adică, ruleta românească nu ucide? Vă desfid să demonstraţi asta – dintre toate trei, varianta autohtonă e cea mai eficientă, cea care spulberă nu un creier, ci mai mulţi dintr-un foc. Iată un domeniu în care suntem, şi noi, eficienţi şi productivi. De ce să n-avem şi noi, vorba marelui I.L., faliţii noştri, dar unii pe care, aş adăuga, să-i cunoască şi să-i respecte, măcar de frică, o lume?

Pe de altă parte, dacă e să vorbim despre mecanica prozaică a unui joc care-ţi poate sfârşi viaţa, toate au părţi care se-nvârt, ţăcăne şi sar, ghidate de rulmenţi şi angrenaje, fiind lubrifiate nu atât cu ulei pentru mecanisme fine, cât de hazard. La cazino, numerele se rotesc ameţitor, bila sare de colo colo iar ochii se rostogolesc în orbite, urmărind verdictul: bogăţie sau ruină. La cea rusească, butoiaşul se-nvârte scurt, înaintea Marelui Click Final – pe care, de altfel, nu-l mai aude nici măcar câştigătorul premiului cel mare, prea ocupat să-şi revadă viaţa într-o fracţiune de secundă. Vă spun acum că şi ruleta românească are aceleaşi caracteristici. Se-nvârt roţile, volanul? Se-nvârt. Ţăcăne tacheţii? Ţăcăne, ţăcăne. Sare başca din cap la impact, lubrifiată de hazardul întâlnirii dintre doi leviatani de tablă, oţel, carne şi sânge? Sare negreşit, uneori cu cap cu tot, după cum au tendinţa irepresibilă să ne informeze jurnalele de actualităţi, cu predilecţie în weekend, când tot rumînul iese pe şosele.

Aud un pricinos care mormăie-n sală. Cum adică, ruleta de cazino nu ucide? Doamnelor şi domnilor, pricinosul din ultimul rând se lasă furat de amănunte, nu-i daţi atenţie! Poate că da, într-adevăr, achiesez, ai şanse de scăpare, dar numai dacă patima este practicată cu moderaţie, ceea ce-i perfect valabil şi pentru cea rusească şi – aţi ghicit – şi pentru cea românească, aşadar q.e.d. Chichirezul e că nu principiul, ci proporţia moderaţiei e cea care diferă. La cazino, moderaţia impune să nu te duci cu economiile familiei. La ruleta rusească, moderaţia înseamnă că dacă ai scăpat o dată, mai bine te laşi. La cea românească, moderaţia înseamnă, în cea mai bună tradiţie mioritică, să-ţi faci cruce înainte de a porni la drum şi să speri că Domnul încă nu e chiar atât de furios pe tine.

Ruleta de cazino ucide prin faliment când, printre licăriri de caviar, bule de şampanie şi forme feminine, uiţi că norocul e mai fragil ca ulciorul: bila nu cade de mai multe ori cum vrei tu. Sfârşitul e însă magnific: nu-i de ici, de colo să-ţi deschizi venele în baia apartamentului imperial de la Ritz, pe Riviera, după ce ţi-ai tras în tâmplă o văduvă Cliquot suplimentară.

Paradoxal, ruleta rusească este cea mai subtilă, deşi brutalitatea deznodământului pare să contrazică teza. Sufletul slav, chinuit de nevroze, sentimente de vinovăţie şi nelinişti vaste, a inventat climaxul suferinţei irepetabile. Dacă e să se termine, să se termine măcar brusc, dar nu înainte de o ultimă clipă abisală de îndoială şi, de ce nu, speranţă, iată filosofia ruletei ruseşti.

Cât despre ruleta românească… Aici deznodământul este precedat, conform înseşi fibrei poporului ce-a inventat-o, de o înduioşătoare lipsă de preocupare, de inconştienţă şi de lipsa oricărui presentiment al dezastrului. Fanii acestui joc de noroc cu moartea vâjâie în devălmăşie pe şosele, la câţiva centimetri unul de celălalt, claxonează, dau flash-uri, depăşesc fără vizibilitate, bagă sutaşitreizeci prin sate, se urmăresc ca să se răzbune, dând astfel, sunt convins, migrene masive cohortelor de îngeri păzitori ce plutesc deasupra, exasperaţi de atâta concentrare.

Câştigătorii apar apoi la televizor, bonus, sub formă de carne tocată, în timp ce rudele de gradul întâi urlă de pe margini, oarecum surprinse, s-ar zice, că treaba asta atât de neplăcută s-a putut întâmpla taman lui tăticu’/mămica sau copilu’ care, la 18 ani, a primit un Porsche Cayenne. Ruleta românească tocmai a făcut un nou pachet de câştigători.

Doar în ianuarie şi doar în Bucureşti au fost înmatriculate peste 30 de mii de maşini. Numărul morţilor şi răniţilor în accidente de circulaţie creşte dramatic, de la o lună la alta.

Spuneam într-o altă postare că aceştia sunt anii individualismului, în ţara noastră.

Pe şosele, individualismul ucide.