Să vie şi pe strada mea!

Observatorul a repurtat o victorie amară. După 3 luni de insistenţă, Drumul Gunoaielor a fost în sfârşit curăţat, dar nu de către cei care sunt plătiţi pentru asta, ci prin pogorârea la locul faptei a preşedintelui României.

Aş vrea să mă fac bine înţeles. Nu aparţin acelei specii de cârcotaş patologic care caută pete pe rochii de mireasă. Cred că preşedintele s-a implicat fundamental în rezolvarea unei situaţii ruşinoase şi, din multe puncte de vedere, bine a făcut. Nu pot exclude o dorinţă sinceră a preşedintelui de a vedea Capitala mai curată, chiar dacă Drumul Gunoaielor nu e aşa de azi, de ieri, ci de mai bine de 10 ani, adică inclusiv când Capitala era condusă de actualul preşedinte. Oricum ar fi, de această dată dorinţa de a marca un punct în meciul cu prim-ministrul Tăriceanu s-a suprapus, simbiotic, cu nevoia cetăţenilor de a vedea că, totuşi, cineva se chiar se ocupă şi chiar rezolvă. Aş vrea să văd mai des astfel de rezultate pozitive din cearta a două personaje importante ale României – nu mă interesează care dintre ei pierde şi care câştigă, atâta timp cât efectul practic este în favoarea populaţiei.

Cu toate acestea, nu mă pot opri să nu remarc că, prin intervenţia sa, preşedintele nu face decât să confirme neputinţa statului pe care-l reprezintă. Descinderea preşedintelui este de natură să reanime o atitudine naţională care mai pierduse din vigoare în ultima vreme: aceea de popor asistat, căruia un lider providenţial îi oferă soluţii, prosperitate, curăţenie, bani, butelii, bănci sigure şi locuri de muncă pe viaţă. Prin spectaculozitatea gestului său, dl. Băsescu atrage toate reflectoarele asupra lui însuşi, mutând astfel atenţia de la problema reală a responsabilităţii – sau lipsei de responsabilitate din România.

Terenul curăţat de amicii (de afaceri) ai preşedintelui este, totuşi, în ograda unei instituţii publice, care nu e în stare să menţină ordinea. Consiliul Judeţean ridică din umeri, firmele de salubritate din zonă fac pe niznaiul, Garda de Mediu vorbeşte mult şi fără rost, ADS se smiorcăie a neputinţă. Toţi dau vina unul pe celălalt şi pe înnebunitoarea „lipsă de bani”, de parcă sărăcia ar trebui să fie, neapărat, jegoasă şi nesimţită. Povestea Drumului Gunoaielor a fost scrisă, parcă, de Ilf şi Petrov. Birocraţii îşi pasează între ei, la nesfârşit, nemulţumirea opiniei publice – care, epuizată de această temporizare veşnică la mijlocul terenului, nu-şi mai doreşte decât să schimbe postul şi să nu mai audă niciodată de subiect. Dar, când orice speranţă e pierdută, află Vodă şi rezolvă. Păcat că Vodă nu poate să şi scurteze un cap, două, ca să se-nveţe minte mişeii dar, cine ştie, poate la proxima modificare de Constituţie…

De fapt, Traian Băsescu n-a rezolvat nimic, aşa cum un medic nu poate vindeca o infecţie doar cu algocalmin. Ce să facă preşedintele de-acum, odată stabilit precedentul? Să-şi ia amicii în vizită oriunde e ceva ce nu funcţionează în ţara asta? Păi, atunci, să vie şi pe strada mea, aflată în centrul Capitalei. E neasfaltată de mai bine de 20 de ani şi, ca în Ilf şi Petrov, Primăria de sector aruncă problema la Primăria Mare, care trimite la ADP, care şutează telefonat spre firmele de construcţii care se ocupă cu asfaltări, care deviază spre Direcţiile Financiare, care întorc ghemul de înjurături ale cetăţenilor la Primăria de sector.

Şi, dacă tot vine, aş mai avea nevoie de următoarele: să repare şi terasa blocului, că mă inundă la orice ploaie, să scadă tarifele la curent, că mi se pare că-s cam mari, să dea o lege prin care eu şi câţiva prieteni să avem locul de muncă garantat (şi să-l putem lăsa şi moştenire), să ne mărească salariile trimestrial, cu cât avem nevoie, şi, nu în ultimul rând, să facă un referendum pentru propria lui sanctificare, că-l votez negreşit.