Scurtă și incompletă istorie a îngrozitoarelor minciuni ale Kremlinului, inventate pentru ascunderea propriilor crime

În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, bolșevicii au masacrat întreaga familie a țarului Nicolae al II-lea, pe care o țineau captivă într-o casă din Ekaterinburg, ucigându-i, tot atunci, și pe cei patru servitori pe care Romanovii îi mai aveau alături de ei. Au fost omorâți atunci, în pivnița casei, țarul Nicolae al II-lea, soția acestuia, Alexandra Feodorovna, și cei cinci copii ai cuplului: Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei. Unii dintre cei împușcați n-au murit pe loc, așa că au fost înjunghiați cu baionetele. Bolșevicii au dus apoi cadavrele într-o pădure din apropiere, le-au dezbrăcat, au aruncat grenade peste ele și le-au dat foc, în încercarea de a îngreuna o eventuală identificare, apoi le-au aruncat într-o groapă în care au turnat acid sulfuric. A doua zi, s-au întors, au scos cadavrele, le-au încărcat din nou în camion și le-au îngropat în altă parte, încercând din nou să le facă imposibil de recunoscut (inclusiv cu lovituri cu patul puștii în fețe).

Inițial, sovietul local a anunțat că doar țarul a fost executat, în timp ce familia fusese transportată într-un loc sigur, iar această variantă a fost menținută oficial în următorii 8 ani, timp în care Kremlinul a și lansat o serie nesfârșită de dezinformări, cum ar fi că Romanovii fuseseră omorâți de extremiști sau că nici nu fuseseră omorâți, de fapt.

În 1919, Ekaterinburg a fost cucerit de contrarevoluționari, iar aceștia au făcut propria anchetă. Tot orașul știa cine locuise în casa respectivă și mulți auziseră focurile de armă și urletele din noaptea masacrului, așa că punctul de pornire era cert. Au fost descoperite numeroase dovezi ale masacrului. Concluziile au fost anunțate în Occident și, în sfârșit, în 1926, Kremlinul a admis că întreaga familie fusese, într-adevăr, ucisă, fără a da însă detaliile înfiorătoare ale masacrului.

Totuși, deși locul unde fuseseră îngropați Romanovii a fost descoperit în 1979 de un localnic, regimul sovietic nu a admis existența rămășițelor omenești decât 10 ani mai târziu, în timpul politicii de deschidere a lui Gorbaciov.

Între anii 1932-1933, Kremlinul a organizat o foamete cumplită în Ucraina, care a provocat moartea a peste 4 milioane de oameni. Ucrainenii au denumit această crimă în masă Holodomor – o combinație a cuvintelor ucrainene pentru foame și moarte. Regimul sovietic a ascuns și distrus sistematic datele din perioada respectivă și, cum morțile s-au produs mai ales în mediul rural, fiind însoțite și de deportări de masă, toate calculele sunt, fatalmente, imprecise.

Totuși, studierea arhivelor după căderea comunismului a arătat că mecanismul Holodomorului, pus la punct prin decizii ale conducerii centrale de la Moscova (Stalin și Biroul Politic), a fost complex, inuman, premeditat și de o eficiență cumplită în uciderea prin înfometare a populației ucrainene.

Pe scurt, pe fondul unei recolte proaste în 1931, din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile și a tulburărilor provocate de colectivizarea forțată, Kremlinul a construit o capcană din care țăranii ucraineni nu puteau scăpa cu viață, apoi a implementat-o cu o brutalitate ieșită din comun.

Foarte pe scurt, acest mecanism poate fi descris astfel:

1. Au fost stabilite cote aproape imposibil de atins pentru cooperative și pentru țărani – adică cantități de produse agricole care trebuiau cultivate/crescute, recoltate și livrate statului sovietic. În același timp, cooperativele au primit mai puține resurse (tractoare, utilaje, îngrășăminte etc), iar țăranii individuali, practic nimic.
2. Când aceste cote n-au putut fi atinse, statul sovietic a confiscat absolut tot, nu doar de la cooperativele respective, ci și de la locuitorii satelor – inclusiv sămânța pentru anul următor. Mărturiile descinderilor echipelor speciale care practic dărâmau casele în căutarea alimentelor ascunse sunt cutremurătoare.
3. În cazul în care cotele au fost totuși atinse, prin eforturi extraordinare, anul următor Moscova a impus cote și mai ridicate, astfel încât să obțină același efect (întoarcerea la pct. 2)
4. Țăranii individuali (care încă nu rezistau colectivizării) și care au reușit producții bune au fost declarați kulaci (chiaburi) și deportați în Siberia (când n-au fost împușcați pe loc), iar producția și proprietățile lor au fost confiscate.
5. Țăranii care nu reușeau să obțină producții la nivelul cerut au fost declarați dușmani ai poporului, li s-a confiscat tot și au fost, și ei, lăsați să moară de foame.
6. Moscova a interzis prin decret special țăranilor ucraineni să plece din satele lor, unde mureau de foame. Cei care au fost prinși în gări sau în orașe, cerșind de mâncare sau încercând să se angajeze, au fost ridicați și trimiși în lagăre.

Tot acest mecanism diabolic a fost pus în aplicare cu o brutalitate îngrozitoare, pe fondul unei campanii de propagandă isterică, ce descria țăranii din Ucraina care nu puteau produce cât li se cerea drept „fasciști, burghezi, dușmani anti-sovietici”.

S-au înregistrat cazuri de canibalism, au izbucnit epidemii iar mortalitatea a ajuns la cote înfiorătoare. Moscova a colonizat satele depopulate de ucraineni cu etnici ruși.

Kremlinul a ascuns cu îndârjire adevărul despre ce se întâmpla în Ucraina. Când la jurnaliștii străini de la Moscova au început să ajungă zvonuri, mărturii și frânturi de informații, li s-au organizat tururi controlate în „sate Potemkin”, unde „țărani” bine hrăniți au arătat hambare pline și fericire sovietică netulburată.

Totuși, unul dintre jurnaliștii occidentali, Gareth Jones, a reușit să scape de sub supravegherea KGB și, la începutul lui 1933, a făcut singur o călătorie în Ucraina, unde a documentat scenele teribile de foamete generalizată. Ajungând în Occident, a publicat o amplă relatare, care a fost imediat respinsă de Kremlin. Lui Gareth i-a fost interzisă revenirea în URSS. A fost răpit și asasinat 2 ani mai târziu, undeva în Mongolia, se presupune că de către agenți NKVD.

Holodomorul a fost însoțit de o politică dură de „dez-ucrainizare”, ordonată de Stalin, prin care au fost luate măsuri speciale și severe împotriva instituțiilor culturale și folosirii limbii ucrainene. Unii istorici consideră că Stalin a urmărit direct exterminarea țărănimii ucrainene, conservatoare, credincioasă, rezistentă la bolșevizare, și susținătoare hotărâtă a luptei pentru independența Ucrainei din anii ’20.

Orice discuție despre foametea din Ucraina a fost sever reprimată în URSS, în deceniile care au urmat. Eforturile de mistificare a adevărului au luat uneori forme tragicomice – în 1937, de pildă, sovieticii au organizat un recensământ național, dar când datele au arătat că populația URSS (și mai ales în Ucraina) scăzuse, în loc să crească, așa cum era planul, Stalin a anulat, pur și simplu, concluziile cercetării și i-a trimis direct în gulag pe organizatorii acțiunii. Apoi a fost făcut un alt recensământ, care de data asta a ieșit cum trebuia, pentru că operatorii înțeleseseră aluzia.

Mai multe țări au declarat Holodomorul drept genocid împotriva poporului ucrainean – printre acestea, SUA, Canada, Australia, țările baltice, Ungaria, Polonia, Portugalia sau Vaticanul. România nu se află printre acestea.

Rușii au continuat să mintă și să ascundă documentele relevante despre Holodomor până la căderea comunismului. N-au admis niciodată caracterul genocidar al foametei organizate de Stalin în Ucraina, ci doar că a fost „o tragedie care a afectat întreaga Uniune Sovietică” (ceea ce, pur și simplu, nu este adevărat).

Pe 23 august 1939, spre surpriza întregii lumi libere, Germania Nazistă și URSS au semnat un pact de neagresiune (semnături date de miniștrii de externe ai celor două dictaturi, Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Molotov, de unde și numele). După ceremonia semnării, la Kremlin, Stalin l-a felicitat pe Ribbentrop și i-a strâns călduros mâna, o imagine care a șocat opinia publică.

Pactul includea însă și un Protocol Secret, care (evident) n-a fost dat publicității și prin care Germania și URSS își împărțeau nu doar sferele de influență, ci și, efectiv, teritoriile dintre cele două țări. Țările Baltice, Polonia, România, Finlanda erau, toate, partiționate sau anexate de naziști și sovietici. România, de pildă, era trecută la ruși, care au și anexat în iunie 1940, în urma unui ultimatum ce invoca motive inventate, Basarabia și Nordul Bucovinei, adăugând cu de la sine putere în cursul invaziei și Ținutul Herței, la care nu făcuseră totuși nicio referire.

La 7 zile după semnarea Pactului și încheierea Protocolului Secret, Germania a atacat Polonia, la 1 septembrie 1939. 17 zile mai târziu, rușii au invadat Polonia dinspre est. Naziștii și sovieticii au făcut o joncțiune prietenească, ba chiar au organizat parade comune în orașele cucerite (despre asta nu se învață la școală în Rusia). Pe 31 octombrie, Molotov a transmis Sovietului Suprem: „o lovitură scurtă din partea armatei germane și ulterior a Armatei Roșii au fost suficiente ca să nu mai rămână nimic din acest stat bastard creat prin Tratatul de la Versailles”.

Având în vedere situația din teren, unde naziștii și sovieticii colaborau excelent pentru împărțirea unor teritorii, speculațiile privind existența unei înțelegeri secrete au apărut destul de repede, însă confirmarea efectivă, solidă, nu s-a produs decât la finalul războiului, când un funcționar german, care lucrase pentru Ministerul nazist de Externe, a decis să nu distrugă arhiva de microfilme care-i fusese încredințată, predând-o, în schimb, americanilor. În august 1945, anchetatorii americani au descoperit, astfel, Protocolul Secret prin care naziștii și sovieticii își împărțeau Europa de Est (și care determinase, efectiv, începerea războiului, în urma partiționării Poloniei). În 1947, documentul a fost oferit presei iar știrea a șocat opinia publică globală.

În ciuda dovezilor clare, Kremlinul a negat în continuare, decenii la rând, existența Protocolului Secret – ba chiar Stalin însuși a semnat un articol (în 1948) prin care acuza vestul că încearcă „falsificarea istoriei”. Inclusiv semnatarul rus al Protocolului Secret, Viaceslav Molotov, a negat existența acestuia până la moartea lui.

În sfârșit, în 1989, sovieticii au admis existența Protocolului Secret (din nou, în vremea glasnostului) și l-au denunțat oficial.

Ulterior, Vladimir Putin a declarat însă că Protocolul Secret a fost „un rău necesar”.

În al doilea război mondial au murit peste 80 de milioane de oameni (adică peste 2% din populația globului în perioada respectivă).

Pe 26 noiembrie 1939, armata rusă a bombardat, de pe propriul teritoriu, satul sovietic Mainila de la granița cu Finlanda. Imediat după aceea, Kremlinul a acuzat guvernul finlandez că a atacat URSS.

Finlandezii au propus o comisie comună de anchetă care să lămurească împrejurările incidentului, dar sovieticii au refuzat. Faptul că artileria finlandeză era în afara razei de acțiune ca să poată lovi Mainila, sau că nimeni nu fusese nici măcar rănit în bombardamentul respectiv, nu i-a convins pe ruși să renunțe la fabricația lor.

4 zile mai târziu, folosind pretextul atacului asupra satului Mainila, URSS a invadat Finlanda.

În 1994, președintele rus Boris Elțîn a admis, în sfârșit, că războiul împotriva Finlandei a fost, în fapt, un război de agresiune.

Uciderea de către ruși a aproape 22.000 de prizonieri polonezi, de-a lungul lunilor aprilie-mai 1940, constituie una dintre cele mai întunecate pagini ale istoriei moderne.

În septembrie 1939, Polonia a fost invadată de Germania nazistă și URSS. Naziștii și sovieticii și-au împărțit țara și au luat sute de mii de prizonieri. Cele două armate de ocupație au organizat, chiar, schimburi de prizonieri polonezi, în funcție de locurile de baștină ale acestora. Ulterior, rușii au deportat în lagăre sovietice un mare număr de cetățeni polonezi (până la 1 milion, potrivit unor surse), majoritatea lor murind în captivitate (dintr-unul dintre aceste lagăre au supraviețuit numai 583 din 12.000 de prizonieri).

Pe 5 martie 1940, Stalin și alți 5 membri ai Biroului Politic au aprobat o propunere scrisă a șefului NKVD, Beria, prin care acesta recomanda uciderea a 25.700 de „naționaliști și contrarevoluționari” polonezi din lagărele sovietice din Polonia ocupată. În fapt, era vorba de ofițeri ai armatei și poliției poloneze, dar și de mii de membri ai intelectualității poloneze, care urmau să fie omorâți în masă deoarece Stalin considera că aceștia ar fi putut rezista ocupației sovietice.

Potrivit documentelor din arhivele sovietice, declasificate în 1990, în cele din urmă au fost omorâți 21.857 de prizonieri polonezi, începând cu 3 aprilie 1940. De execuții s-au ocupat agenții NKVD. Cadavrele au fost îngropate în gropi comune în Pădurea Katyn.

Cinismul sovieticilor a atins apoi culmi dantești. După ce Germania a atacat URSS, în vara lui 1941, generalul polonez Wladyslaw Anders a început să organizeze sub autoritatea Kremlinului o armată poloneză de eliberare, care să lupte alături de Armata Roșie. Anders l-a întrebat direct pe Stalin unde ar putea să găsească miile de ofițeri polonezi luați prizonieri de ruși, de care avea nevoie ca să-și formeze unitățile. La doar un an după ce semnase cu mâna lui ordinul de ucidere a peste 20.000 de ofițeri polonezi, Stalin i-a răspuns lui Anders că toți fuseseră eliberați, dar că statul sovietic le-ar fi pierdut urma prin estul Rusiei.

Gropile comune din Katyn au fost descoperite de nemți, în 1943, în timpul ocupației lor a zonei respective. Într-una din aceste gropi comune, de pildă, lungă de 28 de metri și lată de 16, fuseseră îngropați aproape 3000 de polonezi, unul peste altul în 12 straturi.

Naziștii au adus Crucea Roșie la fața locului, jurnaliști independenți, ba chiar și prizonieri aliați, ca să confirme ororile descoperite și ca să susțină, implicit, o campanie masivă de propagandă anti-bolșevică.

Kremlinul a negat imediat evidența și a pus în circulație diverse versiuni care acuzau naziștii de ororile comise de ei înșiși. Iar când guvernul polonez în exil la Londra a insistat pe lângă Kremlin pentru o anchetă temeinică, sovieticii au rupt relațiile diplomatice cu acesta, acuzându-l de colaborare cu naziștii.

Minciuna a continuat decenii la rând: după război, sovieticii au reprimat sever orice încercare de scoatere la lumină a adevărului.

În fine, în aprilie 1990, după jumătate de secol, URSS a recunoscut oficial crimele în masă pe care le comisese la Katyn. În octombrie 1992, rușii le-au transferat polonezilor copii după documentele din „Pachetul Special Nr 1” privind crimele comise de ei la Katyn, inclusiv nota semnată de Stalin, prin care se ordona masacrul, cât și o propunere din 1959 a șefului KGB către Nikita Hrușciov, atunci secretarul general al URSS, prin care se propunea distrugerea documentelor personale ale miilor de polonezi executați la Katyn, astfel încât să fie anulată posibilitatea descoperirii lor în viitor.

Pe 1 septembrie 1983, un avion de vânătoare al URSS a doborât cu rachete aer-aer un Boeing 747 cu 269 de oameni la bord, o cursă comercială sud-coreană între Anchorage și Seul. Toți cei aflați la bordul cursei KAL 007 au pierit.

Dispariția avionului civil în spațiul aerian sovietic a alarmat imediat organismele aviatice internaționale.

Investigația a arătat mai târziu că, din cauza unei erori a pilotului automat, avionul deviase cu aproape 300 de km de la traseul prestabilit, până ajunsese să survoleze Peninsula Kamceatka. Rușii s-au alarmat și au ridicat în aer aparate de vânătoare care să intercepteze intrusul. Pilotul care a doborât avionul a declarat mai târziu că a tras rafale de mitralieră ca să atragă atenția piloților neidentificați, dar e foarte probabil ca aceștia să nu fi observat – zborul avea loc noaptea iar proiectilele erau obișnuite, nu trasoare.

De la sol, i s-a ordonat să doboare avionul, ceea ce acesta a și făcut, trâgând în el cu rachete aer-aer. Boiengul 747 s-a prăbușit în Marea Japoniei, aflată la 11.000 de metri mai jos.

Timp de 5 zile, rușii au negat că ar fi fost implicați în vreun fel în dispariția cursei KAL 007. Au admis la un moment dat că observaseră și avertizaseră un avion civil care intrase în spațiul lor aerian, dar au insistat că după aceea n-au mai fost interesați de el. Apoi, Biroul Politic a declarat că, de fapt, ar fi fost vorba de un avion de spionaj și că Statele Unite ar fi montat cu intenție o provocare menită să înceapă al treilea război mondial.

În fapt, sovieticii declanșaseră operațiunile de căutare la doar câteva minute după ce doborâseră avionul. De partea cealaltă, Coreea de Sud a cerut SUA și Japoniei sprijin pentru găsirea cutiilor negre și a altor resturi ale avionului. În următoarele săptămâni, navele ruse, pe de-o parte, și americane și japoneze, de cealaltă parte, s-au intersectat în zonele de căutare, rușii hărțuind cu multă agresivitate celelalte echipe. Rușii au refuzat accesul echipelor de căutare occidentale în apele lor teritoriale și, deși știau cu o bună aproximație unde căzuse avionul, au păstrat secretă această informație. Rușii au găsit epava la 3 zile după atac, la 157 de metri adâncime, însă nu au spus nimic, lăsând restul echipelor internaționale, comunitatea internațională și familiile să bâjbâie în continuare.

La finalul lunii octombrie 1983, căutătorii sovietici au recuperat cutiile negre ale avionului, pe care erau înregistrate datele de zbor și conversațiile din cabină, și au decis din nou să păstreze secretul, deoarece înregistrările nu confirmau (evident) versiunea oficială că ar fi fost vorba de un avion spion.

Minciuna a continuat până în 1992, când Boris Elțîn a declasificat o serie de memorandumuri interne sovietice care descriau și documentau în detaliu întreaga desfășurare a acțiunii, de la doborârea avionului până la păcălirea și hărțuirea echipelor occidentale de căutare a resturilor aparatului.

Pe 26 aprilie 1986 a avut loc cel mai grav accident nuclear din istoria de până atunci a industriei nucleare civile. Reactorul nr. 4 al centralei de la Cernobîl a explodat în cursul unui – culmea – test de siguranță, aruncând în aer cantități uriașe de material radioactiv, care a fost transportat apoi de vânturi într-o mare parte a Europei.

În mod aproape reflex, sovieticii au încercat să ascundă nu doar gravitatea, ci însăși existența dezastrului. Doar după ce stațiile de monitorizare din Suedia (și din alte țări europene) au început să detecteze creșteri spectaculoase și rapide ale nivelului radiațiilor, Kremlinul a admis că aveau o problemă la Cernobîl, pe care, inițial, au încercat s-o prezinte ca un incident minor. Mai mult, canalele de propagandă ale Kremlinului au însoțit știrea „incidentului” cu „dezbateri” despre accidentele nucleare din America. Și, deși organizaseră evacuări de masă în zona accidentului, sovieticii au păstrat manifestațiile populare de 1 Mai din Kiev, de pildă, oraș aflat la numai 130 km de locul dezastrului și, evident, aflat sub o poluare radioactivă masivă în zilele respective.

Dar, dincolo de minciunile privind efectele propriu zise ale accidentului, rușii s-au străduit să se mintă pe ei înșiși în privința cauzelor efective ale dezastrului și a modurilor în care altele asemănătoare ar fi putut fi evitate în viitor.

Ancheta oficială a concluzionat că explozia fusese rezultatul unor erori umane și a nerespectării regulamentelor. Dar diverși nucleariști sovietici de vârf au observat, corect, că modelul de reactor folosit la Cernobîl avea o eroare fundamentală de proiectare, care putea duce, în anumite condiții, la o explozie catastrofală. Însă nomenclatura sovietică a reacționat cu indignare la un raport intern care evidenția această problemă. Cercetătorii care descoperiseră eroarea și propuneau remedierea tuturor reactoarelor similare au fost marginalizați, anchetați și intimidați de KGB. Iar mai târziu, șeful comisiei de anchetă științifică a prezentat Agenției Internaționale pentru Energie Atomică versiunea oficială, care incrimina doar angajații centralei, ascunzând erorile de proiectare ale reactoarelor model Cernobîl (RBMK).

Abia în 1992, un al doilea raport asupra accidentului a admis public problemele fundamentale ale tipului respectiv de reactor nuclear, iar rușii au trecut la remedierea acestora.

În 2004, fostul premier ucrainean Viktor Yușcenko a candidat la președinția republicii pe o platformă pro-europeană și pro-NATO. Contracandidatul său, politicianul filorus Viktor Yanukovici, a avut sprijinul președintelui în funcție, Leonid Kucima, care renunțase să mai candideze pentru un al treilea mandat în urma numeroaselor scandaluri de corupție în care fusese implicat (inclusiv a suspiciunilor că s-ar fi aflat în spatele asasinării unui jurnalist de investigații, Georgiy Gongadze).

Înaintea celui de-al doilea tur alegerilor din 2004, Yușcenko avea un avans confortabil în sondaje, dar votarea a fost marcată de fraude electorale masive și intimidări ale electoratului în favoarea lui Yanukovici. În consecință, mii de manifestanți au ocupat centrul Kievului (Maidanul) cerând repetarea corectă a alegerilor. Pentru că foloseau culorile candidatului Yușcenko (portocaliu), protestul a căpătat denumirea de Revoluția Portocalie. Mai târziu s-a aflat că trupele Ministerului de Interne erau pregătite să deschidă focul împotriva manifestanților, dar s-au oprit în ultimul moment (printr-o ciudată evoluție a istoriei, 10 ani mai târziu trupele au deschis într-adevăr focul împotriva manifestanților din Maidan, care demonstrau de data aceasta împotriva lui Yanukovici, care devenise, în sfârșit, președinte, și hotărâse anularea tratatelor de pre-aderare la UE).

Prin decizia Curții Supreme, care a constatat existența fraudelor, alegerile au fost repetate iar Viktor Yușcenko a câștigat cu un avans confortabil.

Aceasta este istoria, pe scurt – dar elementul cel mai straniu al campaniei electorale prezidențiale ucrainene din 2004 a fost, cu siguranță, otrăvirea cu dioxină a candidatului pro-european Viktor Yușcenko. În septembrie, el a fost transportat de urgență la o clinică vieneză, unde medicii l-au diagnosticat cu pancreatită acută. În acel moment, Yușcenko era literalmente desfigurat, cu fața umflată, cenușiu-verzuie, plină de cratere, pungi și cute neobișnuite. Analizele candidatului au fost examinate apoi de toxicologi britanici și olandezi, care au descoperit că el fusese otrăvit cu dioxină iar în sângele lui concentrația otrăvii era de 6000 de ori mai mare decât nivelul normal.

Yușcenko și-a exprimat convingerea că fusese otrăvit la o cină cu mai mulți membri ai serviciilor secrete ucrainene. Mai târziu, în 2009, el a declarat că interogarea a 3 bărbați anume care participaseră la cina respectivă ar fi putut lămuri cazul, însă că aceștia se refugiaseră în Rusia. Rusia nu a răspuns niciodată acuzațiilor.

Mai multe anchete deschise în acest caz nu au dus la niciun rezultat. Yușcenko a avut un mandat dezastruos și, cu doar 5% din voturi în primul tur, nu a mai reușit să intre în turul doi la următoarele alegeri prezidențiale. Azi, duce o viață retrasă în vila sa din sudul Kievului și se ferește să mai vorbească despre episodul otrăvirii sale, despre care a spus, la un moment dat, că nu a fost „gestul unui particular”.

Formal, otrăvirea lui Yușcenko nu intră la categoria „acțiuni și dezmințiri mincinoase ale Kremlinului”, dar zic să avem răbdare – uneori, rușii spun adevărul despre ce au făcut abia după zeci de ani… sau niciodată.

Pe 3 noiembrie 2006, Alexander Litvinenko, un fost agent FSB rus refugiat de câțiva ani în Marea Britanie, a ajuns la un spital londonez cu simptome de intoxicație acută. Se simțea foarte rău deja de două zile, și totul începuse la câteva ore după o întâlnire pe care o avusese, într-un hotel din capitala britanică, cu doi foști agenți secreți ruși – sau așa credea el.

După investigații toxicologice amănunțite, diagnosticul a fost de otrăvire cu poloniu, o intoxicație ireversibilă. Pe 23 noiembrie, Litvinenko a murit în spital. Ultima lui declarație a fost aceasta: „Poate că veți reuși să închideți gura unui singur om, dar strigătul de protest din toată lumea, domnule Putin, vă vor reverbera în urechi tot restul vieții.” A doua zi după moartea fostului spion rus, Putin a declarat: „Dl. Litvinenko nu este, din nefericire, Lazăr”.

După ce au descoperit că Litvinenko fusese otrăvit cu poloniu, autoritățile britanice au declanșat o anchetă minuțioasă. În scurt timp, au descoperit că o putere străină, Rusia, comisese un atac cu material radioactiv pe teritoriul britanic. Cei doi „foști” agenți (unul KGB, celălalt FSO, un soi de SPP rus) au fost identificați iar traseul lor, reconstituit integral. Lăsaseră în urmă o dâră de contaminare radioactivă și nu doar în Londra, ci și în Hamburg, un oraș de tranzit pentru ei.

În ianuarie 2007, anchetatorii britanici au concluzionat că Litvinenko fusese otrăvit cu ceai contaminat cu poloniu în cursul întâlnirii cu cei doi agenți. De asemenea, având în vedere particularitățile atacului, anchetatorii au stabilit că asasinatul fusese orchestrat de serviciile secrete rusești. Foreign Office a cerut Moscovei extrădarea principalului suspect în acest caz, Andrei Lugovoi. Nicio surpriză, rușii au refuzat, după care au montat diverse campanii de propagandă în care au acuzat autoritățile britanice că au pus la cale o operațiune de defăimare a Rusiei și că nu le dau voie procurorilor ruși să-și facă propria anchetă (la Londra), ca să nu se afle adevărul.

Cine era, însă, Alexander Litvinenko? Un fost agent FSB care s-a refugiat în Occident după ce demisionase din serviciile secrete rusești și protestase față de numeroasele încălcări ale legii comise de acestea.

În Marea Britanie, Litvinenko a scris mai multe cărți și a dat numeroase interviuri. El a acuzat KGB/FSB (fără a putea produce însă dovezi solide) de implicare în activități teroriste internaționale, în montarea unor atentate interne pentru a justifica diverse represiuni ale statului, că a organizat asasinate sau chiar un atac armat împotriva Parlamentului Armean, în 1999, în care fusese ucis premierul armean. El a susținut că a avertizat-o pe jurnalista Anna Polytkovskaia că urma să fie ucisă de KGB, cu două săptămâni înainte de asasinatul propriu zis.

După moartea lui Alexander, soția lui, Marina, a dat în judecată Rusia la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Folosind dovezile obținute în cursul anchetei britanicilor, ea a obținut un verdict de condamnare a statului rus pentru uciderea lui Litvinenko, plus o amendă de 100.000 de euro. Rusia nu a plătit amenda.

În 2007, Andrei Lugovoi, principalul suspect în otrăvirea cu poloniu a lui Litvinenko, a devenit deputat în Duma de Stat.

La sfârșitul anului 2013, Ucraina a fost din nou scena unor mari manifestații de protest, după ce președintele pro-rus Viktor Yanukovici a refuzat să mai semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, anunțând, în schimb, o apropiere mai mare de Rusia. În Kiev, centrul a fost din nou ocupat de manifestanți, ca în 2004, iar demonstrațiile s-au extins și în restul țării. Tensiunile au escaladat și, în februarie 2014, Yanukovici s-a văzut nevoit să fugă (s-a refugiat în Rusia) după ce trupele deschiseseră focul împotriva demonstranților din Maidan, provocând astfel o furie națională.

La Moscova, Vladimir Putin a declarat (pe 22 februarie) că, în noul context, va trebui să înceapă „lucrul pentru reîntoarcerea Crimeei la Rusia”. În acest timp, în peninsulă aveau loc demonstrații pro și contra noului guvern de la Kiev.

Pe 27 februarie, în Simferopol, capitala administrativă a Crimeii, au apărut numeroși soldați înarmați, dar fără niciun fel de însemne. Militarii au pus rapid stăpânire pe principalele instituții administrative din peninsulă și, sub protecția lor, facțiunile proruse au înlocuit guvernul și parlamentul local, cerând apoi sprijinul Rusiei și anunțând un referendum pentru autonomie – inițial în luna mai.

În următoarele zile, soldații fără însemne au preluat practic fără violență sau efort aparent întreaga peninsulă. În Rusia, presa controlată de Kremlin i-a numit „oamenii politicoși”, în timp ce media occidentale i-au poreclit „omuleții verzi”.

Oficialii ruși au negat cu încăpățânare că ar fi fost vorba de militari ruși sau că Rusia ar fi avut vreo implicare în desfășurarea de trupe în Crimeea. Pe 4 martie, Vladimir Putin a declarat că omuleții verzi sunt, de fapt, cetățeni obișnuiți care s-au organizat spontan pentru apărarea cetățenilor, că armamentul lor a fost luat din diverse depozite ucrainene și că uniformele și le cumpăraseră din magazine obișnuite. De asemenea, el a declarat că Rusia nu are în plan anexarea Crimeii.

Pe 17 aprilie, Putin a admis public ce știa toată lumea – și anume că „omuleții verzi” erau, de fapt, militari ruși din trupele speciale, desfășurați în Crimeea pentru preluarea controlului și pregătirea unui referendum.

Trecuse deja aproape o lună de la anexarea Crimeei. Referendumul pentru secesiune avusese loc pe 14 martie, la mai puțin de două săptămâni de la invazia rusească. Pe 17 martie, „reprezentanții” instalați în parlamentul local au declarat independența peninsulei și au cerut alipirea la Rusia. Pe 21 martie, Republica Crimeea a fost înglobată în Federația Rusă.

Referendumul și anexarea n-au fost recunoscute decât de câteva țări-paria: Cuba, Nicaragua, Venezuela, Siria, Afghanistan și Coreea de Nord. Anul trecut, pe listă a intrat și Belarus.

În 17 iulie 2014, un avion Malaysia Airlines care decolase din Amsterdam, cu destinația Kuala Lumpur, a fost doborât cu o rachetă sol-aer trasă din zona controlată de rebelii pro-ruși din Donbas. Toate cele 298 de persoane aflate la bordul aparatului Boeing 777-200 au murit. Resturile aparatului au căzut pe un câmp din apropierea satului Grabove. Sătenii au găsit în curțile lor nu doar resturi ale avionului, ci și corpuri sau părți din corpuri omenești, haine, bagaje.

Imediat după doborârea avionului, liderul separatiștilor pro-ruși din Donbas s-a lăudat pe VKontakte că milițiile loviseră un „AN-26 ucrainean”. Postarea a fost preluată de presa rusă. Însă în aceeai zi, un alt lider al separatiștilor a sunat un șef de presă rus, spunându-i că, după toate aparențele, loviseră un avion civil.

Două zile mai târziu, pe 19 iulie, unul dintre șefii serviciilor secrete ucrainene a declarat că interceptări telefonice arată că avionul fusese doborât cu un sistem sol-aer rusesc Buk, care fusese trimis înapoi în Rusia în prima noapte după atac. În plus, ar fi existat interceptări ale unor conversații între separatiști și agenți ruși, cărora separatiștii le mulțumeau pentru asistența oferită în doborârea unui avion, credeau ei, ucrainean.

Au fost deschise două anchete – una tehnică, alta criminalistică – iar acestea au fost conduse de specialiștii și investigatorii olandezi, susținuți de echipe ucrainene, malaeziene și australiene (27 de cetățeni australieni muriseră în atac). Ancheta tehnică a determinat circumstanțele propriu-zise ale exploziei, gradul de avariere a aparatului și condițiile prăbușirii, în timp ce ancheta criminalistică, cea mai amplă din istoria Țărilor de Jos, a condus la concluzia că racheta fusese trasă dintr-un sistem antiaerian Buk care aparținea unei brigăzi de luptă antiaeriană bazată în Kursk, Brigada Rachete Antiaeriene 53. Sistemul fusese adus în dimineața atacului în Donbas de pe teritoriul rus și fusese transportat înapoi în Rusia în cursul nopții, cu o rachetă mai puțin în stoc.

La Moscova, autoritățile au negat că vreunul din sistemele Buk rusești ar fi trecut granița cu Ucraina.

În mai 2018, guvernele Țărilor de Jos și Australiei au emis o declarație comună prin care anunțau că consideră responsabilă juridic Rusia pentru „partea sa din prăbușirea MH17”. Kremlinul a negat orice responsabilitate. Un an mai târziu, în iunie 2019, procurorii olandezi au anunțat inculparea a 3 cetățeni ruși și a unuia ucrainean pentru rolul lor în doborârea cursei MH17. Procesul a început în Haga în absența acestora.

Anchete ulterioare ale unor redacții independente cu reputație au relevat numele altor ofițeri ruși implicați în lanțul de comandă pentru manevrarea sistemului Buk folosit la doborârea avionului malaezian: un general-colonel și un colonel FSB.

În ciuda dovezilor, Kremlinul a negat, permanent, orice implicare a armatei ruse în atac. În același timp, media rusești au lansat numeroase teorii „alternative” privind „circumstanțele adevărate” ale dezastrului, care de care mai bizare, începând cu cea simplă, că de fapt ucrainenii ar fi doborât avionul, fie cu rachete sol-aer, fie cu un avion de vânătoare, până la teoria că avionul nici măcar n-a existat iar resturile ar fi fost aduse de serviciile secrete ucrainene la Grabove.

În cazul MH17, circumstanțele, numele majorității celor implicați și detaliile tehnice sunt cunoscute și demonstrate. Rămâne doar ca Kremlinul să și recunoască… la un moment dat.

În primăvara lui 2018, pe 3 martie, Rusia a organizat (potrivit dovezilor) un atac cu armă chimică pe teritoriul Marii Britanii, încercând să ucidă un fost agent GRU, Serghei Skripal, care se refugiase în regat în urma unui schimb de spioni. Alte 22 de persoane au fost afectate de atacul cu Noviciok, o neurotoxină deosebit de puternică, produsă în Rusia. Serghei Skripal și fata lui, Yulia, au fost găsiți fără cunoștință pe o bancă în centrul orașului Salisbury. Au fost transportați la spital în stare critică și, a doua zi, pe baza rezultatelor investigațiilor medicale, autoritățile au declarat o alertă majoră, care a implicat echipe antitero și de decontaminare chimică, închiderea unor zone din oraș și ridicarea de vehicule și obiecte aflate în zonă pentru analiză și decontaminare. Persoanelor care trecuseră prin zonă în ziua respectivă li s-a cerut public să-și spele și să-și curețe temeinic bunurile. Guvernul a fost nevoit să decontamineze 8 locuri unde fuseseră identificate urme de Noviciok, operațiune care a costat milioane de lire sterline.

Câteva luni mai târziu, o altă intoxicare cu Noviciok s-a produs într-o localitate învecinată, când, într-un parc din zonă, cineva a găsit și folosit o sticluță care, aparent, conținea parfum, dar era otrăvită. O persoană a murit atunci și o alta a fost grav rănită.

Circumstanțele atacului au fost investigate cu minuțiozitate de sute de anchetatori iar ancheta a implicat echipe speciale ale Ministerului Britanic al Apărării, dar și ale serviciilor secrete.

Otrava a fost identificată repede ca o neurotoxină creată în URSS, ca armă chimică, și care nu mai este deținută decât de ruși. Anchetatorii au descoperit suspecții – doi cetățeni ruși – pentru organizarea și comiterea atacului folosind sistemul extins de camere CCTV din Marea Britanie, care i-au surprins pe aceștia sosind în regat, făcând călătorii în Salisbury pentru recunoaștere și atac, apoi revenind la Moscova. În camera de hotel unde se cazaseră au fost găsite urme de Noviciok. Cei doi, care călătoriseră cu pașapoarte rusești false, au fost ulterior identificați ca doi agenți ai GRU. Prim ministrul britanic, Theresa May, a acuzat direct Rusia că fie a organizat atacul, fie nu-și mai poate controla stocurile de arme chimice și permite organizarea unor astfel de atacuri pornind de pe teritoriul său. Ministrul britanic de Interne a ordonat începerea unor anchete în cazul altor 14 morți suspecte ale unor ruși care se refugiaseră în exil în Marea Britanie. 23 de diplomați ruși au fost expulzați din Marea Britanie și subiectul a fost discutat în Consiliul de Securitate, unde Rusia și Regatul Unit s-au blocat reciproc prin veto. SUA au concluzionat că Rusia este, într-adevăr, responsabilă de atac și, în consecință, a expulzat 60 de diplomați ruși și a amenințat cu imunerea de sancțiuni ca urmare a încălcării convențiilor privind interzicerea armelor chimic.

Un al treilea agent GRU implicat în operațiune a fost identificat în februarie 2019, iar procurorii britanici au pregătit inculparea acestora, în măsura în care ar fi putut fi arestați. Anchetatorii stabiliseră întreg lanțul de comandă și execuție, până la vârf.

Cum au răspuns rușii?

Nicio surpriză, cred: au calificat toată ancheta Londrei drept „propagandă”, ba chiar au susținut că britanicii încercaseră ei înșiși să-l otrăvească pe Skripal, ca să pună Kremlinul într-o lumină proastă. Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a descris acuzațiile drept „grotești” și a promis cooperarea deplină a Rusiei, cu condiția ca Rusia să primească acces complet la anchetă – ceea ce, evident, nu s-a întâmplat. Presa controlată de Kremlin a organizat campanii de discreditare atât a lui Skripal, cât și a anchetei autorităților britanice. Mai mulți propagandiști au observat, cu satisfacție, că „trădătorii” care se refugiază în Marea Britanie sfârșesc, ce coincidență, otrăviți, așa cum și merită.

În septembrie 2018, însuși Vladimir Putin a comentat cazul. El a spus că cei doi ruși suspectați de atacul cu Noviciok ar fi fost, de fapt, niște cetățeni particulari, și le-a cerut acestora să-și spună public versiunea. Chiar a doua zi, cei doi ofițeri GRU au apărut ca civili la postul de stat Russia Today, unde au declarat că sunt nutriționiști, că merseseră în UK ca să caute produse de nutriție, că vizitaseră Salisbury ca să vadă catedrala de acolo și că repetaseră vizita din cauza vremii, care fusese cețoasă prima dată.

Serghei Skripal și fiica lui, Yulia, au supraviețuit otrăvirii cu Noviciok, aparent cu sechele serioase. Se presupune că trăiesc acum în altă țară, sub identități false.

Suspecții în cazul Skripal nu au putut fi interogați. Ulterior, serviciile secrete occidentale au descoperit că ei fuseseră implicați și în alte operațiuni criminale în Occident, cum ar fi sabotarea depozitelor de muniție din Republica Cehă, în 2014.

În august 2020, politicianul de opoziție Alexei Navalnîi și-a pierdut cunoștința într-un avion care făcea o cursă internă între Tomsk (în Siberia) și Moscova. Alertați, piloții au decis aterizarea de urgență la Omsk, de unde Navalnîi a fost preluat de o ambulanță și transportat la spitalul din localitate. Acolo, după primele investigații, medicii i-au administrat un antidot general pentru cazuri de intoxicații, ceea ce probabil că i-a salvat viața. Soția lui a organizat un zbor medical către Germania și, două zile mai târziu, Navalnîi a fost transportat (în timp ce era în comă) la Berlin, unde a fost internat într-unul dintre cele mai mari și bune spitale universitare europene – Charité.

În paralel, colegii lui Navalnîi din Fundația Anticorupție au început să adune obiectele pe care le folosise politicianul în ziua îmbolnăvirii sale subite. Acestea au fost transportate în Germania și predate medicilor, care au chemat experții Bundeswehr, cerându-le să verifice dacă nu cumva pacientul fusese otrăvit cu un agent chimic de uz militar. Analizele au identificat urme de Noviciok pe una dintre sticlele de apă folosite de Navalnîi, pe pielea acestuia și pe hainele sale. Rezultatele au fost apoi confirmate și de alte laboratoare specializate internaționale. S-a descoperit, astfel, că Navalnîi fusese otrăvit cu o versiune nouă a neurotoxinei de origine sovietică. Serviciile secrete germane au ajuns la concluzia că otrava respectivă nu putea fi sintetizată decât într-un laborator complex, mult peste capacitățile vreunei organizații criminale oarecare.

Pe 7 septembrie, Navalnîi a ieșit din comă și a intrat într-un proces de recuperare. Două săptămâni mai târziu a fost externat și, într-o primă declarație, l-a acuzat direct pe Vladimir Putin pentru otrăvirea sa, spunând că numai trei oameni din Federația Rusă pot activa astfel operațiuni (șefii serviciilor secrete), însă niciunul n-o poate face fără aprobarea directă a președintelui rus.

Kremlinul a negat, firește, acuzându-l în schimb pe Navalnîi că e „agent CIA” și că nu există nicio dovadă că el ar fi fost otrăvit (o anchetă a procurorilor ruși a fost de altfel închisă rapid cu motivul că nu au fost găsite dovezi care să susțină ipoteza otrăvirii). De asemenea, Rusia a cerut acces complet la investigația experților militari germani și și-a exprimat nemulțimirea când nu i-a fost permis acest lucru.

Însă momentul cel mai spectaculos al investigației s-a produs în decembrie 2020, când o anchetă comună Bellingcat, The Insider, Der Spiegel, CNN și a Fundației Anticorupție a lui Navalnî a produs numele, fotografiile, gradele, însărcinările și deplasările membrilor echipei FSB implicate în otrăvirea politicianului de opoziție (o lună mai târziu, Bellingat a publicat dovezi privind implicarea aceleiași echipe în asasinarea și a altor opozanți ai lui Putin). Comentând ancheta, Putin a negat orice implicare a serviciilor secrete ruse în otrăvire, dar a confirmat că agenții FSB îl supravegheau pe Navalnîi sub suspiciunea că era agent al serviciilor secrete americane. Bomba a explodat două zile mai târziu, când Navalnîi a dat publicității înregistrarea unei convorbiri telefonice cu unul dintre agenți, în care acesta descria întreaga operațiune. Echipa tehnică a lui Navalnîi emulase un număr de telefon al FSB și, sub pretextul că șeful cel mare dorește un raport complet, un pretins adjunct obținuse toate detaliile. Convorbirea a fost înregistrată sub monitorizarea unor martori independenți și urcată pe internet, unde s-a viralizat imediat. Drept răspuns, Putin a descris ancheta independentă drept o „scamatorie” iar FSB a calificat-o drept „o provocare care n-ar fi fost posibilă fără sprijinul tehnic al serviciilor secrete străine”.

În ianuarie 2021, Navalnîi s-a întors în Rusia, unde a fost imediat încarcerat sub pretextul că încălcase termenii eliberării sale condiționate atunci când, în comă fiind, fusese transportat la spitalul din Berlin. Este în continuare în închisoare, condamnat în mod repetat în urma unor procese-farsă.