Scurtissime (#31)

Vă gândiți vreodată la toate sunetele cotidiene care dispar din viețile noastre pe măsură ce trec anii?

Soneria electromecanică a telefonului fix – știți, aia cu clopoțel metalic adevărat, vârât în interiorul carcasei. Plus sunetul discului rotativ cu care formai numerele – mai țineți minte că unele aparate mai șmechere aveau un soi de amortizor, iar țăcănitul mai continua o fracțiune de secundă după ce ajungea discul în poziția finală? Sunetele seci pe care le făceau casetele audio când intrau în playerul casetofonului – plus sunetele discrete scoase de mecanismele care trăgeau în poziție casetele VHS, înainte să dai play la primul Rambo. Piuiturile fără niciun sens ale modemului dial-up, când a venit viitorul peste noi și ne-a adus internetul. Piuiturile care însoțeau ricoșeul în ionosferă al transmisiunilor postului Europa Liberă pe unde scurte.

Dar și vocile bunicilor.

Vocile părinților.

****

Apropo de voci care dispar: ele poartă adesea amintiri și experiențe de viață care se vor pierde, și ele, pentru totdeauna. Împotriva acestui gen de volatilizare a memoriei luptă de câteva decenii, deja, Dave Isay, un producător american de radio, care coordonează un proiect numit Story Corps, prin care oricine este încurajat și sprijinit să-i intervieveze audio pe cei dragi. Proiectul cuprinde instrucțiuni elementare pentru realizarea unui interviu (loc, ambient, atmosferă, pregătire etc) și întrebări generale pentru urmărirea unei teme anume (foarte bune, de altfel). Totul se află într-o aplicație de smartphone foarte bine organizată iOS, Android). Înregistrările ajung, apoi, în Biblioteca Congresului American. În ultimii aproape 20 de ani, au fost adunate peste 600.000 de interviuri.

Misiunea Story Corps: „să păstrăm și să împărtășim poveștile umanității, pentru a construi legături între oameni și pentru a crea o lume mai dreaptă și mai plină de compasiune”.

În 2015, de pildă, Story Corps a organizat The Great Thanksgiving Listen – o zi națională a salvării amintirilor celor vârstnici: elevii de liceu din toată țara au fost încurajați să facă interviuri cu bunicii lor, în timpul Sărbătorii Recunoștinței, pentru prezervarea amintirilor unei generații. Peste 50.000 de înregistrări au fost arhivate, apoi, în Biblioteca Congresului. Imaginați-vă ce mină de aur vor fi pentru istorici aceste amintiri peste un secol sau două – dar și pentru urmașii celor intervievați. Cui nu i-ar plăcea să-și asculte acum stră-stră-străbunicul vorbind despre vremurile în care a trăit acum una-două-trei sute de ani? Înregistrările acestea sunt ca fotografiile: valoarea lor sentimentală, dar și documentară, crește cu trecerea timpului.

Cât despre Dave Isay (hai că articolul ăsta nu se mai încadrează la Scurtissime, dar trebuie să vă zic și asta), el a devenit faimos în 1993 când a avut ideea să dea un reportofon unor băieți afro-americani din Chicago, invitându-i să-și documenteze audio viețile cotidiene. Pe atunci, înregistrările realiste, nerafinate de acest gen, cu o autenticitate absolută, erau practic inexistente în peisajul media american. Reportajele produse astfel de Dave Isay au prezentat publicului un peisaj audio nemaiîntâlnit al vieții din comunitățile afro-americane. Programul Ghetto Life 101 a devenit unul dintre cele mai premiate din istoria radioului american și o piesă de referință pentru ce înseamnă reportajul radio.

Mi-ar plăcea să existe și în România așa ceva.

****

Mă uit prin notițe, unde-mi trec diverse idei de articole, și găsesc această înșiruire de cuvinte:

„Oh my darling Clementine la copii”

Despre ce naiba era vorba?

Îmi aduc aminte doar, vag, că undeva, cumva, am auzit ceva mesaj (publicitate radio? tv?) pentru copii, însoțit de piesa asta care este, de fapt, o lamentație îngrozitor de tristă despre moartea violentă a unei fiice de miner, care se îneacă în „saramura înspumată” după ce se împiedică pe marginea lacului de steril. M-a frapat atunci când am notat „Oh my darling Clementine la copii” nepotrivirea cumplită dintre mesajul cântecului și ținta reclamei, semn că un lanț întreg de persoane implicate în producția acelui mesaj n-a avut nicio idee ce făcea, de fapt.

Dar în rest, nada, zilch, zero.

Trebuie să notez cu mai multe detalii, că uite ce pățim.