Teatru japonez la FITS 2012

Emoţiile sunt universale. Cuvintele sunt făcute să le ascundă. Dragostea este emoţie pură şi nu necesită cuvinte. Trădarea, minciuna, răzbunarea, moartea n-au, nici ele, nevoie de traducere. Fiecare din aceste existenţe poate fi povestită numai prin gesturi şi priviri.

Makoto Inoue a interpretat la Festivalul de Teatru de la Sibiu o adaptare personală a unei foarte vechi poveşti japoneze de dragoste, Dojo-ji, prezentată europenilor ca un soi de „Romeo şi Julieta” niponă.

Artistul, un mim care-şi produce singur, integral, spectacolele, combină arta pantomimei cu lumină şi sunet pentru a crea un spectacol de o intensitate incandescentă, în care joacă rolurile ambelor personaje: călugărul budist care promite unei fete, în glumă, că o va lua de soţie, şi tânăra sedusă, care traversează întreaga gamă de stări între îndrăgostire şi decepţie înainte de a se răzbuna.

E un spectacol care se urmăreşte cu sufletul la gură. Fiecare gest este în acord cu o coloană sonoră atent concepută, fiecare schemă de iluminare e legată de stările personajului, şi întreaga piesă, puţin mai scurtă de o oră, se desfăşoară în cadrul simbolic al câtorva eşarfe aşezate pe scenă şi în fundal. Spectatorul e transportat, aproape voyeuristic, în relaţia dintre cele două personaje, cât şi în stările intime ale fiecăruia dintre ele, recunoscând, rând pe rând, tresăriri, speranţe, extaz, amintiri, tristeţi, furii, dezamăgiri, disperări, sigurătăţi, sentimente şi existenţe care ne-au încercat pe fiecare, la un moment dat.

La final, Makoto Inoue, leoarcă de sudoare, a fost aplaudat minute în şir, în picioare. A mulţumit spunând câteva fraze în română. Perfecţionist, a depăşit cu mult formalismul etapei „bună seara, Sibiu”, şi ne-a spus că ne mulţumeşte foarte frumos, că îi place oraşul că şi îl iubeşte. A făcut-o ajutat de sală, care-i şoptea cuvintele când se mai împotmolea. A răspuns, de fiecare dată, cu zâmbete şi înclinări de respect.