Vieaţa la mol (III)

La scara rulantă e un soi de îmbulzeală. Se amestecă parfumuri cu damfuri şi putori. Unele dintre putori au fustiţe foarte scurte şi decoltee generoase, dar despre asta altă dată.

În faţa scării adastă cauza ambuteiajului. Este o familie egală cu media statistică: tăticul, mămica şi un copil şi jumătate. Copilul şi jumătate e o fetiţă de vreo 4-5 anişori, care trebuie să fi fost unsă cu vaselină ca să intre, prin presare, într-o maşinuţă de plastic roz. Pe vremuri, ar fi fost o maşinuţă cu pedale, dar acum este una cu motoraş electric. Şi cu telecomandă.

Telecomanda este în mână la tăticul. Firesc, telecomanda este şi ea roz. Copilul şi jumătate urlă ca din gură de şarpe, învârtind frenetic şi inutil volanul roz cu butonaşe galbene şi zbuciumându-se înainte şi înapoi. Reiese că ar dori să urce maşinuţa pe scara rulantă. S-ar zice că instinctul de conservare ar trebui să-i şoptească, acum, că nu e cea mai bună idee, dar moştenirea genetică a copiilor şi jumătate unşi cu vaselină şi înfipţi prin presare în maşinuţe roz cu telecomandă trebuie să fie mai săracă decât media statistică.

Tăticul, însă, pare să-şi dea seama că ceva nu e în regulă. Se vede pe fruntea lui, unde o cută de îngrijorare îşi face cu greu loc în spaţiul strâmt. Marşarierul merge prost, e clar, afectat de hâţânăturile fetiţei. Aparent, tăticul ar dori să se retragă din faţa scării, în timp ce copilul şi jumătate ar dori să avanseze. Mămica e apatică, ei îi este indiferent. Aş băga mâna-n foc că a mâncat înainte şi are o digestie ce-o solicită intelectual peste slabele-i puteri.

În tot haosul, nu există nici un dialog în această familie. Fetiţa zbiară, tăticul se concentrează, mămica digeră, fiecare în singurătatea lui. De jur împrejur, lumea se strânge, se adună, se aglomerează, apoi, ca apa ce rupe un zăgaz, se scurge pe lângă, păşeşte peste, trage şuturi discrete în caroserie, îmbrânceşte capul familiei. Exasperat, în fine, de toată încurcătura, tăticul îşi drege glasul, ridică privirea şi mugeşte către toate neamurile proaste ce-i fac viaţa un infern: „Hooooo, băăăă, ce daţi năvală!”

Câţiva paşi mai în spate, patru turişti din Ţara Sfântă, veniţi cu grupul la cumpărături, s-au aşezat pe jos, pentru o clipă de odihnă fără bani, nu ca la cafenea, unde dacă te pui în fotoliu trebuie musai să şi cumperi ceva. Pe jos e kosher, la cafenea nu poţi şti. Şi-au scos pantofii dar şi-au păstrat kippa pe creştete. Privesc în tăcere, înconjuraţi de pungi.

Eu, unul, le-aş fi tăiat totuşi bilete, la mol realitatea bate orice ficţiune.