Poşta Română-i o maşină a timpului

Poşta Română-i o maşină a timpului care-i dă tare numa’n marşarier. Spre deosebire de alte maşini ale timpului din România, cum ar fi Administraţia Financiară sau Primăria, Poşta are chiar mai multe viteze de marşarier, astfel încât să te poată duce înapoi mai repede decât oricare altă instituţie de stat din ţara noastră. Din acest punct de vedere, Poşta Română este o instituţie foarte eficientă. E suficient să deschizi uşa unui oficiu oarecare ca să întinereşti brusc: mirosul, neschimbat de zeci de ani (cred că, atunci când s-a înfiinţat, Poşta Română s-a înfiinţat pentru că nu era alt loc care să accepte mirosul acela), pupitrele înalte din spatele cărora se mai întrezăreşte câte o coafură de naşă de-a doua zi, afişele cu diverse îndemnuri la consum de servicii de neconsumat, cum ar fi „Fă-le prietenilor o bucurie, trimite-le bani prin e-Mandat!” sau „Ajută-ţi afacerea să ajungă mai sus!”

Aaah, parcă abia ieri intram de mână cu tata în exact acelaşi oficiu poştal! Doar tabloul cu tovarăşu’ într-o ureche a dispărut de pe perete, în rest, cred că şi păienjenii din colţuri sunt descendenţii păienjenilor de acum 40 de ani!

A trebuit să returnez un colet, zilele trecute. La oficiul din sat nu m-au primit, „că suntem prea mici, nu facem extern, mergeţi în Bucureşti”, aşa că m-am dus la o Poştă mai mare în oraşul natal (hehe, câţi bucureşteni pot spune asta?). La intrare, o femeie în vârstă (foarte în vârstă), oscilând între panică şi abandon, m-a întrebat dacă nu ştiu vreo papetărie prin zonă, „că m-au trimis să împachetez coletul, domnule…” Am ridicat din umeri. Nu mai există „papetării” în România, doar Diverta şi Cărtureşti, şi nici una dintre acestea nu era mai aproape de vreo 3 km.

…sistemul logic în care acţionează birocraţia românească e ca un biloi mare şi uleios de cauciuc ferm.

Dezorientată, femeia iese din oficiu iar eu mă aşez la coadă, ţinând în braţe coletul: o cutie zdravănă de carton, aceeaşi în care primisem ce era de returnat, un instrument conceput pentru transportul în siguranţă a diferite obiecte, prevăzut cu pernuţe pneumatice înăuntru, care protejează suplimentar a doua cutie, în care se află returul propriu-zis. Primisem şi autocolant cu adresa de retur, lipisem totul cu scoci maro, nu trebuia decât să plătesc şi să plec.

Când mă vede, doamna de la ghişeu se dă înapoi, cu repulsie şi dezamăgire:

– Aaa, dar nu pot să vă primesc ăsta!
– De ce??
– Păi nu e împachetat.

Moment de stupoare. Învârt coletul în mâini, fără să-nţeleg unde-i problema.

– Ia uitaţi pe fund, se poate desface.

Întorc cutia. Fundul e capsat cu agrafe groase. Coletul, făcut din genul ăla de carton care-ţi rupe mâinile când încerci să-l desfaci, a străbătut Europa de la vest la est fără nici o problemă, dar, iată, Poşta Română îl consideră sub standarde.

– Păi şi cum trebuie? întreb, năuc.
– Împachetat. Dacă e pachet, nu? Pachetul se îm-pachetează!

Poate aţi observat că sistemul logic în care acţionează birocraţia românească e ca un biloi mare şi uleios de cauciuc ferm. Nu-l poţi apuca de niciunde, nu-l poţi prinde, nu-l poţi deforma, nu-l poţi altera. Sistemul doar există şi asta e suficient ca să-i şi justifice existenţa.

– Deci… cum adică… împachetat?
– În hârtie! Potrivit instrucţiunilor!

Femeia îmi face semn spre peretele din spatele ei. Mă uit cu gura căscată. Pe zidul zugrăvit în clasicul crem-birocrat sunt agăţate trei table mari de plută. Pe acesta sunt prinse câteva coli de hârtie: „Felicimond”, scrie pe una, „Felicitări” şi „Felicitări crist”, pe alta, „Vederi”, pe a treia. Nu există nici felicitări, nici vederi, tablele de plută sunt complet goale, în afară de o coală A4 pusă în chiloţi de plastic, lipită într-un colţ, pe care e desenat în creion un paralelipiped cu nişte dungi îngroşate puse de-a curmezişul, care arată aşa:

– Asta ce e, procedura?
– Da, asta e.
– Bine, atunci daţi-mi o coală, vă rog, o împachetez aici. Nişte hârtie blindată, mormăi, aparte, d-aia de nu se rupe.
– Aa, păi n-avem hârtie.

Mă pufneşte un râs nevricos.

– Cum, n-aveţi? Dacă ne impuneţi nişte condiţii, oferiţi-ne şi posibilitatea să le respectăm!
– N-avem hârtie.
– Pe bani, doamnă, o cumpăr!
– Dar nu vindem, ce să vă fac, mergeţi şi împachetaţi undeva!

Un sfert de oră mai târziu, la Diverta, angajata care mă ajută râde de nedumeririle mele:

– De la Poştă, cu împachetarea, nu? Păi câţi vin, domnule… Nu ştiu eu? Ştiu exact ce trebuie făcut, uitaţi, lipim aiiici…

Altă jumătate de oră mai târziu, parchez din nou în faţa oficiului poştal. Am cu mine un colet înfăşurat şi lipit ca o mumie egipteană. Mă îndrept spre ghişeul de coletărie cu emoţiile studentului care vine la re-examinarea din toamnă. Mă intersectez cu doamna în vârstă (foarte în vârstă):

– Aţi rezolvat, doamnă?
– Da, domnule, m-am rugat de cineva la o firmă, uite-acolo, mi-a dat nişte hârtie.

O doamnă în vârstă intră grăbită într-un birou oarecare: „mă scuzaţi, puteţi să-mi daţi nişte hârtie, repede?” Sună ca începutul unui banc.

– Victorie, doamnă!
– Victorie! îmi răspunde, zâmbind şi ea, în timp ce ridicăm amândoi pumnul strâns în aer.

Când deschid uşa, aproape că aud cum pornesc rotiţele maşinii timpului.