Eliminarea plafonului pentru indemnizația de creștere a copilului, o chestiune de principiu

A fost primită cu reacții destul de amestecate eliminarea plafonului pentru indemnizația de creștere a copilului. Unele doamne și domnișoare au scos strigăte de triumf, în timp ce destui critici s-au sufocat de indignare. O mostră, în zecile de comentarii de aici:

Înainte de a argumenta, să explic, pe scurt, ce e cu plafonul ăsta și ce zice noua lege.

Acum (pentru că legea votată ieri încă n-a fost promulgată) oricare dintre părinți, adică nu doar mamele, poate primi o indemnizație lunară pentru creșterea copilului de 85% din veniturile nete din ultimele 12 luni, dar cu anumite limite minime și maxime, în felul următor (cu unele excepții pe care nu le mai menționez, ca să nu complicăm discuția):

– pentru concediul de un an pentru creșterea copilului, indemnizația este de maximum 3.400 de lei (și minimum 600);
– pentru un concediu de de până la doi ani, indemnizația este de cel mult 1.200 de lei;

Ce face (în mare) legea votată ieri:

– stabilește cota de 85% în funcție de media veniturilor realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani
– desființează plafonul de 3.400 de lei

De aici, criticile. „Este o pomană electorală”, spun mulți – probabil cu destulă îndreptățire, doar că toate partidele au votat noua lege, așa că e greu de spus care dintre ele ar obține vreun avantaj în alegeri din asta. „Nu s-au indicat sursele de finanțare”, acuză Guvernul – ceea ce este adevărat și chiar motiv de contestație la Curtea Constituțională, dac-ar fi să fie. Articolul 138/5 din Constituție spune așa: „Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare”, deci e de văzut dacă dl. Cioloș va avea curajul politic să atace legea la CCR, că motive juridice are.

Dar, dincolo de aceste reproșuri, eu vreau să aduc în discuție o chestiune de principiu. Dacă statul a decis să acorde un ajutor mamelor (părinților, mă rog) în funcție de veniturile lor, de ce discriminează între cetățeni?

Cum a stabilit statul plafonul de 3.400 de lei? Acest plafon este de 3,23 ori mai mare decât salariul minim pe economie (sau de 1,79 ori mai mare decât salariul mediu, dacă vreți). Cine, unde a hotărât că 3.400 „e suficient, nenică, mai mult nu dăm”? De ce nu 2.000 sau 20.000 sau 1733 de lei și 57 de bănuți?

Dacă acest ajutor ar fi o sumă fixă, dată de stat pentru că ești un cetățean al României care tocmai a devenit părinte, ok, aș înțelege, oricât ar fi suma respectivă, mare, mică, nu contează. Dar suma este diferențiată în funcție de salariul părintelui până la un punct, când devine deodată fixă indiferent de salariul părintelui. Înțelegeți care e problema? Sunt două unități de măsură aici, un standard dublu, și cu acesta nu sunt de acord.

Din punctul meu de vedere, corect ar fi ca toți cetățenii să beneficieze în mod egal de aceeași regulă.

Ca atare:

1. Ori o sumă fixă, fără legătură cu veniturile – sau cu absența acestora!
2. Ori o sumă variabilă, neplafonată și constant proporțională cu veniturile, dacă se iau veniturile părintelui ca drept criteriu de calcul
3. Ori nici un ban pentru nimeni.

E o chestiune de principiu. De aceea, eu cred că legea prin care se desființează plafonul (de 3.400 de lei) este corectă. O să vedem dacă este și aplicabilă din punct de vedere al bugetului – e regretabil că parlamentarii n-au făcut un efort mai mare, aici, pentru identificarea surselor de finanțare, așa cum cer și logica, și Constituția.

Unii critici spun că sistemul va fi fraudat, acum, după eliminarea plafonului, de tot soiul de șmecheri care vor trece în contracte salarii fictive uriașe în contracte, ca să încaseze ulterior indemnizații pe măsură. Mai întâi că aceștia vor trebui să plătească și impozite și contribuții sociale uriașe, doi ani la rând, înainte să revendice „premiul”. Apoi, sigur că frauda e oricând posibilă, dar pentru asta avem legi, justiție, pedepse și organe de anchetă.

În fine, încă ceva: „Potrivit unui raport realizat de ONU cu privire la prospecţiunile populaţiei mondiale pe anul 2015, în România, numărul locuitorilor se va diminua cu până la 22,1% în următorii 35 de ani, situându-se pe locul al doilea în clasamentul mondial al ţărilor cu cea mai mare rată de scădere a populaţiei până în 2050.” (sursa)

România stă pe o bombă demografică la care fitilul a fost aprins deja de mult timp. Populația nu doar că îmbătrânește, ci și scade în cifre absolute într-un ritm dramatic. În acest context, cred că orice, dar orice măsură (legală și morală, evident) care ar putea încuraja natalitatea este binevenită, chiar dacă presupune cheltuieli ridicate. E o situație de criză (pe care populația continuă să n-o perceapă) iar costurile, în situații limită, sunt întotdeauna mai mari. E important să știi la ce să faci economie și la ce nu merită să faci economie.