Dor de gustul de-acasă

Mi s-a-ntâmplat de câteva ori până acum să stau departe de țară ceva mai mult timp, câteva luni la rând, cu burse de jurnalism.

A fost vorba de fiecare dată de țări civilizate, din vest, cu tot confortul, genul de țări în care milioane de români au plecat deja la studii sau la muncă sau ar vrea să plece – adică locuri în care poți trăi bine, mai bine ca acasă, în general.

M-a tentat să rămân prima dată, era undeva în anii ’90, acasă era un haos economic complet și nici locul meu de muncă, pe care-l lăsasem temporar, nu era de prea mare viitor, dar m-a oprit de la emigrare… un cârnat. Pe bune, știu că sună straniu, dar acesta este purul adevăr.

Îmi cumpărasem în ziua aceea un cârnat de la un hypermarket londonez (ceva uriaș, nu exista încă așa ceva în țară) cu gândul de a-l prăji în tigaie ca să-l mănânc cu piure de cartofi, alături de-o bere rece ca gheața. Am poftit tot drumul până la cămin la cârnatul ăla, numai cabanos și trandafir visam, crusta crocantă în care să-mi înfig dinții, plesnind-o cu un sunet sec, carnea fragedă dinăuntru, usturoiul, piperul, boiaua și afumătura din zeama fierbinte, ce să mai, nici nu mai vedeam pe unde merg.

Am ajuns acasă, în fine, și în 10 minute cârnatul era gata prăjit, completat c-un piure instant. Am mușcat din cârnat și l-am trântit imediat la loc în farfurie, aproape ca pe o mortăciune. M-am uitat neîncrezător la el. Aveam în față o bucată de carne inertă, fără nici un gust, fără personalitate și fără zvâc. Înciudat, am încropit un mujdei pe care l-am turnat peste, în încercarea de a-i da, totuși, ceva aromă. N-am putut să-l mănânc până la capăt. M-am oprit pe la jumătate, dezamăgit, și am reflectat un pic la întreaga situație. Eu crezusem că mi-e foame – și mi-era, desigur – dar mult mai mult mi-era foarte dor de-un gust anume. Mi-era dor de gustul de acasă, de senzațiile care ar fi fost declanșate și de amintirile care ar fi revenit cu gustul și aroma respectivă.

Știu sigur că prin experiențe asemănătoare trec enorm de mulți români plecați în alte țări, temporar sau pentru totdeauna. Oricât de bine ți-ar fi, tot simți, din când în când, nevoia să te-ntorci la gusturile și aromele de-acasă. Fiecare-și caută și, dacă are noroc, își găsește pe unde se află produsul sau brandul familiar. Pentru fiecare, declanșatorul dorului poate fi altul. O bere, de pildă.

Avem un ascultător îndârjit al programului nostru de dimineață de la Europa FM care trăiește în Thailanda, unde are o căsnicie fericită, un copil drăguț foc, o slujbă bună. Interacționează cu noi pe Facebook, ne scrie mesaje, ne mai și sună în direct din când în când. Periodic, revine în țară pentru câte o vacanță. Își anunță nerăbdător plecarea cu săptămâni înainte, numără zilele, și, ca un laitmotiv, revine promisiunea pe care și-o face: să bea o Timișoreana imediat ce ajunge acasă. Pune apoi poze pe Facebook cu câte o sticlă de Timișoreana aburită, de la gheață, afișând câte un zâmbet larg. Asta-l face fericit pe el iar eu îl înțeleg. Nu-i dau numele aici și nici pozele nu i le pun, pentru că nu l-am întrebat dacă vrea, dar cine ascultă Deșteptarea știe despre cine e vorba, că e un singur ascultător din Thailanda pe care-l pomenim constant la microfon.

Dar românii care trăiesc în Italia, Spania, Grecia, Republica Moldova pot cumpăra Timișoreana. Timișoreana, liderul pieței locale de bere și, în același timp, berea românească cu cea mai îndelungată tradiție, a început să fie exportată în Europa, în țări unde sunt comunități mari de români: „Ne-am dorit ca toți cei care trăiesc departe de casă să aibă acces la unul dintre produsele care au o puternică istorie pentru noi, românii, și care îi fac să simtă că au păstrat o legătură cu tradițiile locale. Timișoreana este unul dintre aceste produse, iar comunitățile de români l-au primit cu foarte mare plăcere încă de la început”, spune Mihai Bârsan, VP Marketing Ursus Breweries.