La pişcină

– Săru’mâna, e ocupat aici?
– Î-î.

Doamna are o scuză. Molfăie chipsuri, deci nu poate vorbi. Adică sper că asta e, că de la chipsuri vine problema.

Oricum, e o problemă abundentă şi care vine în multe forme. Prima formă se numeşte Lotto Mega Pops, o pungă de pufuleţi cu aromă de cârnaţi pe grătar. Chestia asta e nouă. Se schimbă lumea, pe vremea mea pufuleţii erau cu sare sau cu zahăr. Cârnaţii erau, totuşi, cârnaţi. Voiai pufuleţi, mâncai pufuleţi, voiai cârnaţi, crănţăneai cârnaţi. Cu bere, era chiar mişto.

Mai e o problemă numită Lay’s, chipsuri cu brânză. Şi ea a fost atacată şi e în curs de rezolvare. Dar greutăţile pe care le întâmpină doamna nu se termină cu una, cu două. Un al treilea front e sub ofensivă – o pungă de mini-croissanţi cu vanilie, la kil.

În zonă mai sunt răspândite următoarele: un Sprite cu pai în gâtul sticlei, o pernă de susţinut capul, dintr-aia pe care o cumpără pasagerii disperaţi de la economy prin aeroporturile de escală (am şi eu două), o sacoşă argintie mare, un papuc şi încă unul argintii cu flori, în ton cu sacoşa, 6 reviste lucioase (dintre care am identificat: Monden, Tabu şi Tango), probabil vreo 4 prosoape, doi muţunachi gonflabili model Mickey Mouse decapitat, o geantă transparentă cu jucării, tub şi vizor de snorkeling, alte pungi şi punguliţe.

De sacoşa argintie atârnă un şobolan mort pe post de breloc. Casc ochii. E din pluş.

– Folosiţi scrumiera asta?
– Î-î.

Mda, uite o femeie care ţine la sănătatea ei.

Apare proprietarul de facto al echipamentului de scafandru. Cei doi muţunachi sunt tot ai lui. Are un wet-suit de surfer cu un fermoar-erou. La 5 anişori, cântăreşte cât mine după 5 săptămâni fără week-end. Are şi voce şi o probează, de la doi paşi depărtare de consumatoarea de chipsuri:

– Maaamăăă, maaamăăă, măăămiicooo!

Un răget cu atitudine. Ăsta o să-şi ia sigur motocicletă cu tobă de competiţie. Îmi scap scrumiera pe picior.

– Ă?
– Io m-aruunc în piişşşcinăăăă!

Mori, dă-te dreaq.

În dreapta, se răstoarnă-n capul oaselor o movilă de slănină, să vadă şi el cascadoria. Mă simt cam pirpiriu, o fi ziua malurilor bipede? Pe umărul stâng, lat cât tejgheaua de la băcănie, doi şerpi tatuaţi transpiră într-un soi de skanderbeg inexplicabil. Movila se ridică în picioare. L-am mai văzut undeva… Duhul din sticlă!

Ah, aş avea nişte cereri, dacă tot ne-am întâlnit… Îmi aruncă o privire… Poate data viitoare.

Şi, dacă vă-ntrebaţi cumva – răgetul în wet-suit a supravieţuit. De fiecare dată în următoarele 4 ore. Ori blestemele mele nu mai au nici un efect, ori unii chiar au noroc în viaţă.