Cum să treci de la industria turismului la artizanatul călătoriei

2 milioane de turişti vizitează în fiecare an Sorrento.*

În această mică perlă a golfului Napoli, torentul uman loveşte întotdeauna din aceleaşi două direcţii. El pătrunde dis de dimineaţă dinspre Marina Piccola, portul aşezat chiar sub stânca pe care e construită aşezarea, şi dinspre gară, aflată în partea de sus a oraşului, la poalele munţilor. Şuvoaiele inundă străduţele înguste, concurând pentru o palmă de caldarâm cu scuterele bâzâitoare şi cu maşinuţele ciobite ale localnicilor, se scurg capilar prin zecile de magazine cu artizanat local, dar fabricat în China, apoi se reunesc şi se rotesc în jurul pieţei centrale, înainte de a începe o migraţie pendulară de-a curmezişul oraşului, pe axul străzii principale, o arteră cu sens unic, de o generoasă** lăţime de 10 metri, lungă de aproape 2 km, ancorată de spitalul orăşenesc, la un capăt, şi un cvartal de blocuri cochete, de trei etaje, la celălalt.

Marile mărci ale consumerismului aici se află – poşete cu iniţiale, tricouri cu căluţ, pantofi cu crocodil, şepci cu rechin. Aici este bling-bling-ul planetei, aici locuieşte luxul în vitrine, aici miroase a creme scumpe, a piele moale şi a valută forte – dar tot aici pute şi a transpiraţie, a răsuflare acră şi a haine ţinute câte o săptămâna prin valize. Parfumul bogăţiei se amestecă cu duhoarea turiştilor coborâţi din autocare şi transportaţi precum ciurdele, de la un obiectiv la altul, că să vadă tot şi să nu-nţeleagă nimic. Aşa e turismul, de ceva vreme: mişcare de mase şi alergătură după program, hrană globalizată şi experienţe lipsite de conţinut.

Dacă turismul este o industrie, noi, turiştii, îi suntem materia primă.

Industriei turismului i se opune artizanatul călătoriei – acel gen de deplasare fără grabă şi descoperire detaliată, aproape hedonistică, a locurilor, oamenilor, culturii locurilor vizitate. Turismul de lux a devenit comun: ţine doar de bani. Călătoria este noul lux, pentru că are nevoie de timp. Puţini suntem atât de bogaţi încât să ne permitem călătorii, nu vacanţe.

Situaţia nu e însă totalmente lipsită de speranţă. Ne putem transforma din turişti în călători, fiecare dintre noi, măcar câte un pic, pentru răsfăţ, în fiecare vacanţă – şi e şi foarte simplu, până la urmă. Ajunge doar să căutăm şi să găsim o poveste.

În Sorrento, mică perla din golful Napoli, invadată anual de 2 milioane de turişti, povestea aşteaptă să fie descoperită chiar pe bulevardul central, în spatele unor ziduri cenuşii, anoste, unde poate fi găsit rezultatul încăpăţânării a 10 generaţii: 2 hectare de portocali şi lămâi, în total 1.500 de arbori bătrâni chiar şi de 300 de ani. Este livada familiei Cataldo, care a cumpărat-o de la fostul proprietar la 1800, proprietar care o deţinea, prin familia lui, de altă sută de ani.

Livada este deschisă vizitatorilor, care sunt invitaţi să petreacă aici câteva minute de linişte pe una dintre băncuţele bătrâne dintre copaci şi, dacă ajung până în fundul grădinii, să guste, din partea casei, un limoncello, şi poate să şi cumpere ceva, dacă doresc. Nu vin mulţi. Paradisul nu-i pentru toată lumea.

Imaginaţi-vă, aşadar, două hectare de portocali şi lămâi, aflaţi în proprietate privată de 300 de ani, în centrul unui oraş în care metrul pătrat locuibil, într-un bloc, costă mai mult de 5.000 de euro. Ce spune asta despre cultura locului şi despre scara de valori a localnicilor? Ce poveşti însoţesc istoria acestei familii, care a ales să păstreze afacerea onestă, tradiţia, locul şi arborii, în timp ce lumea se schimba, în jur, iar alţii făceau averi din tranzacţii cu câte o palmă de pământ?

Dacă raiul miroase în vreun fel, atunci sigur miroase a floare de lămâi bătrân, la fel că în livada tăcută a familiei Cataldo din Sorrento, la doi paşi de fluviul milioanelor de turişti care n-au timp nici jumătate de oră să se transforme în călători.

(Articol publicat iniţial în campania Intră în dialog, sponsorizată de Piraeus Bank)

___________________
*cf. biroului de turism al oraşului
**după standardele sorrentine