Mama mea, reporter de ziar în 1958, despre prima ediţie a Festivalului „George Enescu”

A început, duminică, Festivalul „George Enescu”. Este cel mai important eveniment cultural internaţional organizat în România. A ajuns, anul acesta, la o incredibilă a XXI-a ediţie, parcă în ciuda întregii mentalităţi a imposibilului făcut din lene şi nepăsare ce domină, istoric, mare parte a administraţiei româneşti.

Fosta mea colegă de la Reporter Special, Anca Grădinaru, a început o serie de articole despre Festival (de altfel, în 2009 Anca a realizat un excepţional reportaj din culisele celei de-a XIX-a ediţii a Festivalului, reportaj difuzat atunci la Reporter Special).

Anca a căutat o mărturie de la prima ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”, din 1958. A găsit un vechi reporter de ziar, care lucra atunci pentru România Liberă: Elis Petreanu.

Mama mea.

I-a cerut ceea ce, în termenii de azi, se cheamă „un guest-post”, iar maică-mea i l-a şi scris. Iat-o debutând, deci, la 82 de ani, în blogosferă (o să fiu certat foarte, foarte tare pentru că i-am făcut publică vârsta).

Câteva pasaje din articolul mamei mele despre prima ediţie a Festivalului, publicat pe blogul Ancăi Grădinaru:

„În 4 mai 1958, se împlineau trei ani de la dispariția lui George Enescu – moment care ar fi prilejuit (oricum) o comemorare. Dar liderii comuniști au folosit acest prilej – personalitatea marelui artist, moștenirea creației sale – pentru a da (cum am spune astăzi) o “lovitura de imagine”. […] Plecarea trupelor sovietice din România (care avusese loc in lunile iunie și iulie 1958) a fost un eveniment perceput (atunci) de către opinia publică (și mai târziu de către unii cercetători ai istoriei contemporane a României) ca un prim pas spre ceea ce România pierduse în urma intrării ei în “lagărul socialist” – independența sa. Guvernul, liderii comuniști de la Bucuresti, aveau nevoie să adâncească această percepție, să inducă în mintea românilor ideea că Romania (odată eliberată de cisma rusească) avea să-și regăsească locul în concertul statelor europene, să-și refacă relațiile cu statele din Europa, de care o legau tradiții istorice, politice și culturale. Cu alte cuvinte, să se intoarca spre Europa! […]

Eram (unii dintre noi) atât de tineri! Aveam (cum am spus) 26 de ani și atunci, în anul 1958, știam prea puțin din destinul dureros al artistului din anii de după război, din viața sa trăită într-un exil voluntar! Poate de aceea, noi, tinerii, inclusiv tinerii jurnaliști, am perceput Festivalul George Enescu ca pe un prilej de a rupe tăcerea în jurul marelui artist, ca un prilej de a-l aduce acasă! […] Pentru noi – Festivalul era “fereastra” deschisă spre Europa, spre lumea marilor artiși și interpreți care fuseseră prieteni, discipoli și admiratori ai marelui nostru George Enescu!”

Citiţi continuarea (dacă vreţi) pe Blog de reporter.