Vandalii ne urâţesc oraşele – şi viitorul

Pe ici pe colo, prin Bucureşti şi prin alte oraşe ale României, apare câte un îndemn pe ziduri: „priveşte cerul”. Poveste veche şi cu mesaj pozitiv – unul care scuză actul intrinsec de vandalism al mâzgălirii unei proprietăţi. Cu atât mai mult cu cât, cel puţin în Bucureşti, e singurul act de vandalism care-şi poate găsi scuza mesajului pozitiv.

În rest, avem numai semnături ale unor artişti-dezastru, fără operă, dar cu o singură mare realizare, comună şi uniformizantă: urâţirea susţinută, agresivă şi dezolantă a unui oraş care, să recunoaştem, nici el nu e prea frumos.

Priviţi cerul, e mai bine decât să vă uitaţi la toate înjurăturile, organele, scuipaţii cu spray şi distrugerile fără sens de pe zidurile oraşelor.

Dar să nu carecumva să credeţi că, privind în altă parte, anulăm agresiunea. Nu putem evita urâtul. Ne schimbă comportamentul, ne face mai răi, mai închişi, mai încrâncenaţi. Iar mizeria ignorată creşte. Teoria e cunoscută şi demonstrată în practică:

„Imaginaţi-vă o clădire căreia i se sparg câteva ferestre. Dacă ele nu sunt înlocuite, în curând vandalii vor sparge şi altele. Clădirea va ajunge o ruină. Sau gândiţi-vă la o porţiune de trotuar unde cineva a aruncat gunoiul. Dacă nimeni nu ridică gunoiul, şi alţii vor arunca resturile lor în acelaşi loc. În scurt timp, aceea va deveni o zonă murdară şi nesigură”.

Este Teoria Ferestrelor Sparte. Ea era verificată zi de zi, în practică, în New Yorkul anilor ’80, unde criminalitatea se ridica la cote îngrozitoare, într-un oraş murdar, permanent vandalizat şi lăsat de izbelişte. Când o nouă administraţie a decis că prima urgenţă era să reducă semnificativ criminalitatea, a început prin „a înlocui ferestrele” – făcând curăţenie, zugrăvind zidurile vandalizate şi blocând actele de vandalism. A funcţionat. New Yorkul a redevenit un oraş sigur iar municipalitatea se străduieşte şi azi să urmeze paşii corecţi din Teoria Ferestrelor Sparte: „vandalismul este mai uşor de prevenit cât încă n-a luat amploare iar problemele sunt mici”.

Revenind la oraşele României: adulţii ca adulţii, dar copiii sunt cei cu adevărat vulnerabili la mizeria ce-i înconjoară. Părinţii le pot restricţiona accesul la programe tv, la internet şi la literatură periculoasă, dar nu-i pot izola de mediul înconjurător. Copiii văd zi de zi, în jur, efectele vandalismului rămas nepedepsit şi îşi imaginează că aceasta e norma. Că aşa trebuie să fie şi că normalitatea e distrugerea, nu construcţia, urâtul, nu frumosul, mizeria şi nu curăţenia.

Cum cresc şi ce vor creşte aceşti copii?

E nevoie de curăţenie.

Dacă ai putea să chemi o echipă de intervenţie exact unde-s zidurile mai murdare, ai face-o?