Căpitan la 45 de ani

La marginea staţiunii Neptun este un lac tăiat de-un drum ce duce spre plajă. În stânga este lacul Neptun 1. În dreapta, cine-ar fi crezut? se află lacul Neptun 2. Mulţi n-ar face diferenţa, dar eu ştiu întotdeauna, negreşit, care-i unul şi care-i celălalt, pentru că, deși unul dintre ele nu-mi spune nimic, de celălalt mă leagă amintirea unei ocazii ratate la mustaţă – mai precis, ratate la o noapte distanţă, cândva într-o vară din anul 1987, când tentaţiile erau puţine, dar tocmai de aceea mult mai valoroase.

Eram în vacanţă, la o săptămână după ce terminasem armata, şi mă plictiseam de moarte, proaspăt „liberat”, fără program, sectoare sau corvezi de îndeplinit. Mergeam zilnic pe plajă, beam toată berea pe care o puteam cumpăra (deci nu chiar așa multă), dormeam la soare şi mă târam înapoi în hotel seara, prea chiaun ca să mai încerc vreo discotecă – oricum se închideau, toate, la 10 seara.

În dimineaţa aceea treceam agale pe drumul dintre cele două lacuri, savurând pasul dezordonat al civiliei, privind absent în jur. Pe lacul Neptun 1 nu se întâmpla nimic. Pe lacul Neptun 2, în schimb, un domn între două vârste se căznea aproape furios să se ţină-n picioare pe o placă de windsurf a cărei velă atârna, flasc, de catarg. Nici o adiere nu încreţea suprafaţa bălţii – şi, cu atât mai puţin, uriaşa pătură de mătasea broaştei peste care pleoscăia, concentrat, eroul acestei lupte dinainte sortite pierzanei.

În 5 minute, râdeam înfundat, de pe mal, de la o distanţă sigură. Omul se prăbuşea în zoborâna verziu-negricioasă fără încetare, în diverse poziţii disperate, încercând de fiecare dată să-şi ţină gura deasupra jegului din colţul lacului Neptun 2 – şi eşuând lamentabil în ciuda întregii zbateri. Apa era atât de cleioasă încât nici măcar stropi nu arunca în jur. Făcea doar vreo două, trei cercuri de valuri molcome, ce se potoleau în trei metri. Încăpăţânarea windsurferului acesta fără vânt şi fără noroc semăna cu a muştei ce se dă de geam, fără speranţă de a înţelege ce mister îi blochează planurile.

Şi, pe când pufneam mai tare, m-am trezit interpelat de un instructor: „Ce te râzi, dom’le? Ce te râzi?”

O clipă, mi-a fost ruşine, dar ceva din dicţia atacatorului m-a făcut atent. Spunea, de fapt, „Dje te râjji, dom’le? Dje te râjji?”, iar eu mai auzisem undeva această stâlcire atât de particulară – auzisem la „Junimea”, societatea elevilor fumători din spatele Liceului 32, unde poşteam Carpaţi fără şi câte un Ligeros cubanez cu…

– Răjjvănel! Ce faci, mă, aici? Eşti instructor?
– Vladje, tu erai? Ai jcăpat de armată, gata? Dje mă bucur jă te văd!

Răzvan, mai cunosct şi ca Răjjvnel, partener întâmplător de chiul şi tovarăş de tutun, iată, avea o slujbă de vis: instructor de windsurf pe lacul Neptun 2 de la marginea staţiunii Neptun.

Am înhățat pe loc ocazia (mai dă-o dracu’ de mătasea broaştei, de fapt, cât de rău putea fi?)

– Băi Răzvane, nu mă-nveţi şi pe mine chestia asta?
– Băi Vlade, je poate? Jigur că da! Vino mâine djimineadjă la japte şi te fac campion!

1987, da? Comunism, ceaușism vs. windsurf, sport acvatic, vele, şmecher de şmecher, gagici. Viaţa mea urma să se schimbe în moduri minunate. Ce bine că-mpărţisem Carpaţii cu Răjjvănel…

A doua zi, la 7 dimineaţa, împins din spate de un vânticel viguros, am ajuns la clubul de windsurf la răsăritul soarelui, doar ca să constat că intrarea era supravegheată de 3 securişti bănuitori, ușor de recunoscut după costumele de magazie, cu craci prea scurți la pantaloni și sacouri ca dezbrăcate de pe un mort prea mare. Cu reflexul format de adolescenţa petrecută în comunism, am trecut pe lângă ei aşa, indiferent, ca un alt vilegiaturist grăbit să prindă ultravioletele la malul mării, trâgând discret cu ochiul la ușile ferecate ale clubului. L-am pândit apoi toată ziua pe Răjjvănel, dar n-a mai apărut – nici el şi nici vreun alt instructor sau client, şi nici o pânză n-a săgetat apa în ziua aceea.

Seara, mi-am găsit amicul şezând, posac, pe treptele de la bowlingul din Olimp.

– Ce-i, mă, ce s-a întâmplat?
– N-ai aujit? A fudjit şeful cu iola noaptea trecută.
– Unde, mă?
– Cum, unde? În Durcia, pe mare! Ji a venit Securitatea ji a închis clubul. Djă un Carpaţi.

Aşa am ratat eu modurile minunate în care urma să devin şmecher de şmecher, din cauza unui instructor de yachting care o ştersese peste mare, către libertate, taman în noaptea dinaintea noii mele vieţi.

Mai târziu am aflat că ajunsese cu bine. Un motiv în plus să-l invidiez.

Iar acum, amar de ani mai târziu, m-am înscris la cursurile Romanian Yachting School, pentru un brevet de Coastal Skipper C+D. Uite-așa, de încăpățânat.