Meseriaşul

Dacă în America inevitabile-s moartea şi Fiscul, în România inevitabile-s moartea şi Meseriaşul. Nu scapi, orice-ai face. Partea proastă-i că Meseriaşul apucă să te viziteze întodeauna înaintea doamnei cu coasa – uneori chiar şi de mai multe ori în viaţă. Chiar şi bebeluş inocent de-ai fi, tot se-ntâmplă să ţi se rupă un pivot, o bucşă, ceva, la cărucior – chestie care-ţi aduce, automat, un Meseriaş pe capu’ ăla chel. Aţi văzut privirea unui bebeluş care vede prima dată un Meseriaş? În încruntarea şi mefienţa lui se ghiceşte adevărul: bebeluşul chinuit de un Meseriaş a fost el însuşi un Meseriaş în altă viaţă, iar acum s-a reîncarnat ca victimă de Meseriaş. Se recunoaşte, dar nu poate spuine nimic, că încă nu ştie să vorbească. Doar plânge, deznădăjduit. Înţelege. Karma e o scârbă răzbunătoare.

Meseriaşul nu respectă niciodată ora la care-ţi spune că vine – şi adesea nici măcar săptămâna – decât în cazul în care, tu ştiind că nu va apărea, îţi vezi de viaţă şi-ţi faci alt program. Ei bine, exact atunci Meseriaşul se-nfiinţează la uşă, cu faţa lui de Meseriaş copleşit de toate lucrurile nereparate ale României.

Când îl suni, nu răspunde. Avea „o lucrare”, sau „dădeam la animale” sau „era sărbătoare, şefu’, nu lucrăm”. Dacă nu-l suni, îţi bate obrazul cu proxima ocazie: „am aşteptat, şefu’, nici măcar o bere n-am băut”.

În ademenirea prăzii ale, Meseriaşul se camuflează într-o generozitate fluidă, imprecisă. El nu ştie niciodată cât să ceară. „Cât vreţi, şefu'” şi „lăsaţi că ne-om înţelege” sunt tarifele şi comisioanele după care oftează, invidios, orice bancher din ţara asta: el nu şi le poate permite, că-şi pierde clienţii.

Materialele de care are nevoie Meseriaşul sunt mereu insuficiente, cu preţuri necunoscute şi nu se găsesc decât la anumite magazine ştiute doar de iniţiaţi, cel mai adesea în celălalt capăt al oraşului. Dacă refuzi să i le aduci, Meseriaşul se simte dezlegat de orice jurământ. O dată plecat în căutarea materialelor, Meseriaşul se va întoarce taman când nu-l mai aştepţi şi te-ai decis să-ţi vezi de viaţă – sau niciodată, dacă încă-l mai aştepţi.

Orice Meseriaş dispreţuieşte din suflet alt Meseriaş. „Păi ăla care a dat aicea, şefu’… cum să spun, da’ şi-a cam bătut joc de matale”. De fapt, altfel trebuia făcut, o să afli chiar acum. Asta va costa suplimentar, fireşte, că trebuie reparat ce a stricat ălălaltu’, dar „asta o să vă ţină, şefu’, garantez io”. Când se strică şi trebuie reparat, tot de la ăl de dinainte e, cine s-ar fi aşteptat să fie aşa un nenorocit?

Meseriaşul e permanent înfometat şi însetat. E de datoria ta să-l salvezi de la inaniţie, fie şi pentru că, dacă moare în casa ta, nu ştii când moare şi trebuie să-l păzeşti. Nu se ştie la ce foloseşte banii pe care-i câştigă, că hainele de lucru par moştenite de la un naufragiat recuperat secolul trecut, de tuns, nu se tunde, de bărbierit, nici atât, dinţi nu-şi pune, pantofii nu şi-i schimbă. Dacă face mizerie, e pentru că a muncit, iar dovezile muncii nu se strâng, că trebuie să vadă clientul. Dacă e să strângă, Meseriaşul cere mături, făraşe, aspiratoare, mopuri, găleţi, detergenţi, cârpe, perii şi răzătoare, dar niciodată n-ai ce-ţi trebuie, oricâte i-ai aduce.

(Ilustraţie – Shutterstock)