Jurrasic World – şpriţ de vară

În esenţă, tragedia şi comedia au aceeaşi reţetă: se ia un personaj, i se dă un obiectiv de atins şi i se pun diverse piedici în cale. Aceasta este şi reţeta filmului Jurassic World – cel puţin din punctul de vedere al personajului principal, Indominus Rex, pe care tot soiul de întâmplări surprinzătoare şi un grup de scenarişti sadici îl împiedică să mănânce doi copii anume din miile aflate pe Isla Nubar.

Pentru Indominus Rex, filmul este, deci, o tragedie – cu atât mai mare având în vedere sfârşitul (nu vă zic, dar e o găselniţă).

Pentru spectatori, accentele comice ale peliculei sunt pe alocuri irezistibile. Velociraptori care conversează cu un dinozaur-hibrid genetic? Haida-de! Prin alte părţi, scenariul are nişte ricoşeuri năucitoare – singurul motiv aparent pentru care e înfulecat un paznic e pentru că-i gras şi se umple cu junk food în timpul serviciului (aţi înţeles, copii?); singura explicaţie posibilă pentru care e halită o supraveghetoare e din cauză că nu-şi lasă logodnicul să se ducă la petrecerea burlacilor, scârba dreaq (şi mai vorbeşte şi cu accent britanic).

Condiţia pentru a te putea bucura de Jurassic World este să accepţi atitudinea generală de tip „because fuck logic” a filmului. E ca o convenţie de semn, ca o complicitate între spectator şi regizor: dacă tot ştim, cu toţii, că totul e o fantezie, atunci de ce să-i stabilim limite? Şi, dacă este un film despre dinozauri, de ce să ne mirăm că dinozaurii au mai multă personalitate, pe alocuri, decât actorii din rolurile principale? Dacă te resemnezi cu toate acestea, poţi petrece două ore chiar plăcute în sala de cinema cu această continuare a faimosului Jurassic Park – poate cu mai puţină uluire, dar cu ceva mai mult amuzament.

Concluzie – un film de vară din care nu vei ţine minte mare lucru, dar măcar n-o să te doară capul de la el.