Un ristretto bine făcut

Iată un ristretto:

Jumătate de deget de cafea tare ca o dulce otravă, pe fundul unei ceșcuțe mărunțele. Pui zahăr în cafeaua asta cu vârful cuțitului, de parc-ar fi condiment. Un ristretto. L-am primit la o cârciumioară totalmente comună din Roma, nici o fiță, nici un farafastâc. Aș fi putut fi oriunde în Italia, la fel de tare, de concentrată și de gustoasă ar fi fost această esență de cafea. De când tot merg în peninsulă, am sorbit ristretto minunat într-un bufet de gară, într-un restaurant de fițe, la barul vreunui hotel anonim, în club sau pe plajă. Peste tot e un standard inflexibil de calitate pentru cafeaua asta care-ți arată că italienii își respectă nu doar clienții, ci mai ales pe ei.

Într-una din diminețile când Adi Hădean a venit la noi în studio, la radio, am ajuns dintr-una într-alta la gastronomia italienească versus cea românească, pornind de la ciupercile agaricus (ciuperci champignon, cum li se spune, pleonastic) fără gust de prin supermarketurile noastre. „Sunt crescute pe cel mai ieftin și mai prost compost posibil, de-aia n-au aromă”, a spus Adi, după care: „ai văzut că italienii nu folosesc multe ingrediente în bucătăria lor, dar ce folosesc, e de foarte bună calitate, sunt foarte atenți cu asta, au orgoliul calității”. Asta mi-a adus aminte pe loc de bucătăria deschisă acum mai puțin de jumătate de an la colțul străzii mele. A-nceput cu feluri remarcabile, gătite atent (ceafă la temperatură mică, o noapte la cuptor, de exemplu, sau coaste fragede glazurate cu un sos barbecue minunat) și, ușor-ușor, a virat-o către niște foarte banale tocănițe cu fasole verde din conservă și pilafuri cu legume congelate. Ați putea zice că patronul a coborât standardul pentru că felurile bune sunt mai scumpe și nu le cumpără clienții, dar prețurile au rămas cam tot pe-acolo, deci e vorba de altceva. Sigur nu de respect.

Aș zice că România trebuie neapărat să devină o țară a lucrului bine făcut, dar mi se pare că cineva a dat deja rasol cu sloganul ăsta.