– Ia, vorbeşte.
Redactorul şef îmi întindea receptorul, privindu-mă bănuitor. Îngheţasem. În birou se auzea, vătuit, traficul de pe Calea Victoriei. Storurile erau trase pe jumătate. Felii de lumină cădeau pe maldăre de dosare şi colecţii de ziare, peste maşina de scris, peste o cană cu pixuri – pixurile roşii ale şefului. În aer, imponderabile, fire de praf. Mirosea a covor vechi şi a hârtie îngălbenită, a tutun rece, impregnat în pereţi. Legat de receptor, firul spiralat oscila uşor, trăgând de aparatul cu disc şi butoane de teleconferinţă. Pe fir mă aştepta şeful Poliţiei Capitalei, să discutăm „un pic” despre articolul meu, apărut în dimineaţa aceea.
Cu două zile înainte mă angajasem reporter. Era în vara lui ’90 şi plecasem din fabrică pentru a deveni ziarist. Noua mea şefă mă măsurase, sceptică, şi mă trimisese unde trimiţi toţi debutanţii:
– Du-te la Gara de Nord. Ştii unde e, da? Adu-mi mâine un reportaj, să vedem ce poţi.
Am sunat-o pe maică-mea, s-o-ntreb ce-i aia „reportaj”. Am stat cam 12 ore prin gară, până în zori, învârtindu-mă peste tot, ascultând, vorbind, încercând să înţeleg. Pe seară, văzusem deja de trei ori poliţiştii la băut cu şmenarii. Văzusem cum vin, unde intră, ce fac înăuntru, ce beau, auzisem ce discută, cum râd. Aş fi vrut să-i văd şi luând banii, dar nu era ziua. Văzusem şmenarii cum păcălesc provincialii cu schimbul de dolari, îi văzusem dispărând şi reapărând din cotloanele gării. M-am dus să cer explicaţii la postul de poliţie din gară, plesnind de mândrie când mi-am scos legitimaţia de ziarist – prima dată în viaţa mea. Stupefacţie în secţie – ce vrea ăsta?
Am scris dimineaţa următoare, cârpit de somn, presat de primul termen de predare din viaţa mea – o notiţă despre frăţia poliţiei cu interlopii, în Gara de Nord. Articolul apăruse la pagina „social”. Colegii m-au bătut pe umeri, bravo, mă, ai debutat.
După care se deschisese uşa şi secretara şefului strigase:
– Care eşti Petreanu? La redactorul şef în birou.
– Tu ai scris ăsta? Redactorul şef flutura ziarul împăturit cu articolul meu în faţă.
– Da, am îngăimat.
– Eşti sigur că asta ai văzut?
– Da, am făcut din nou, începând să cred că, de fapt, dormisem şi visasem tot reportajul.
– Te caută Diamandescu. Ştii cine e, da? Ia, vorbeşte.
Atunci m-am gândit că o să fiu aruncat pe fereastră. Ce greşisem? Nu asta mi se ceruse, să scriu ce văd? Dacă mă dădeau afară, oare puteam să mă mai angajez vreodată la vreun ziar? Oare făcuseră ăia la fabrică toate hârtiile sau mai aveam timp să mă-ntorc?
Colonelul Diamandescu mi-a spus „bună ziua, domnu’ Petreanu”, şi am replicat un „să trăiţi” automat, ca-n armată, uluit de adresare. Colonelul voia să mă felicite şi să ceară date în plus. Exact, unde se întâmplase? Exact, între ce ore? Exact, ce văzusem şi nu scrisesem?
A fost cea mai lungă conversaţie telefonică din viaţa mea. N-a durat mai mult de două minute, dar se dilatase timpul. Şeful poliţiei din Bucureşti era amabil cu mine, se purta cu respect, voia amănunte. La sfârşit, mi-a mulţumit.
Scăpasem. De fapt, nu, marcasem, marcasem zdravăn.
Când am ieşit, redactorul şef mi-a zis, tot încruntat:
– Petreanu, da? Foarte bine.
Pe vremea aia, redactorii şefi erau nişte tipi înfricoşători.
47 comentarii Adaugă comentariu
Este de inteles incisivitatea debutului – de unde sa stii „care e „mersu'” ?
Cu cat vor fi mai multi cei care scapa de uluiala si reflexul „sa traiti” si nu tin seama de „care e mersu'”, cu atat vom putea spune ca avem ziaristi si ca aici se face ziaristica.
Cu toate ca o anumita „politica” sau „diplomatie” va fi intotdeuna necesara, nu-i asa ? 🙂
Delicios! Mai vrem povesti de genul asta!
@bogdan: or sa mai apara, n-ai vazut ca era (I), vasazica avem un mic foileton
@Someone: cat aveai salariu atunci, mane?
atmosfera interbelica. 😛
si acum? 🙂
Mishto! Hai Petreanu, mai baga!
foarte fain. mai e pe undeva articolul online? daca nu, il pui? 🙂
pe vremea aceea se facea presa. nu se faceau stirile in retactie cu copy and paste, iar redactorul sef mergea si pe mana unui debutant… nu intreba: „ce subiecte ai?… nu imi place” si nici nu se gandea ” daca scriu de asta ma pun rau cu patronul, cu [resedintele, cu ministrul, cu…”
ah, si nici reporterul nu lua bani pt a scrie un articol la comanda.
@ explorish : pe vremea aia nu era internet daca stau sa ma gandesc bine.
Asta era acu’douaj’de ani,nu?Pe atunci militienii proaspat si rapid declarati „politisti”se bateau pe burta cu smenarii.Erau „timorati”cum zicea proaspatul lor ministru „doctorul”Chitac si ce era mai normal pentru ei sa caute o alinare pentru tragedia pe care o traiau.ieri earu „cineva”,astazi niste oarecari care ca sa traiasca trebuiau fie binevoitori cu vechii „tovarasi” de suferinta.Cum ziceam,era demult.August,zilele noastre, terasa Economatului de la Peles.Pe alee o vanzatoare ambulanta de porumb si tot felul de nimicuri si perechea ei un tip care se facea ca vinde un soi de moristi pe care le aruncai in aer si se intorceau inapoi ca niste bumeranguri.Apare un Logan al politiei,inmatriculat MAI .Se opreste in fata vanzatoarei care incepe un dialog cu soferul.Eram prea departe dar o vedeam cum gesticula femeia,parea nemultumita.Dupa cateva minute,cu un aer sfarsit scoate din buzunar cateva bancote si i le da celui de langa sofer.Loganul pleaca.Dupa el apare un Renault al Politiei Locale.Girofarul arunca scipiri ros-albastre.Se opreste in dreptul aceleiasi vanzatoare dar apoi brusc demareaza,se pare ca au luat altii,cum ii zicea Basescu,a da,TAINUL!Ghinion.Secventa pe 6 Martie(stiu ca-i zice Elisabeta acum dar eu is mai batran!)la stopul de la Hasdeu.Langa mine un echipaj de militie.Nu au caschete pe capatani iar Loganul este de la ordine Publica si nu de la Circulatie.”Trageti va rog pe dreapta”imi zice unul,”de ce”il intreb eu?”Dvs trageti pe dreapta si o sa aflati”zice el ceva mai rastit.OK,trag pe dreapta si-l astept sa apara.Este undeva in urma si in sfarsit tipul apare cu niste ochelari de soare imitatie Ray Ban si politist american pe nas.Imi cere permisul.Il intreb daca are ordin de serviciu pentru asa ceva.Se uita la mine,da sa spuna ceva,inghite in sec…si pleaca!Adieu imi vine sa-i spun dar ma intreb daca nu o sa spuna ca l-am injurat…Din pacate nu-i nimic de ras.
…si au trecut douazeci de ani si nu s-a schimbat nimic. Poate doar ca acum politistii si interlopii au invatat sa se fereasca. Asa va fi si peste alti douazeci de ani…
frumos. sunt curios dacă în ziua de azi s-ar mai fi întâmplat la fel…
SUUUUUUUUPEEEEER!!!!!!!
sunt pe faza… mai vreau… amintiri de acest gen!
cu siguranta daca mai scormonesti in cutia cu amintiri gazetaresti mai gasesti cate ceva… bafta!
Excelent! Mai vrem genul asta de postari.
Bineinteles ca in douazeci de ani s-au schimbat niste treburi. Politistii de atunci si-au tras viloaie si passat-uri (prima generati de politisti are o pasuine pentru modelul asta, nu stiu de ce). Noua generatie a invatat sa vorbeasca politicos si sa amendeze romanul care arata civilizat. Cand jmekerii sau tiganii incalca legea sub ochii lor, au invatat sa se uite in alta parte.
Lasand treburile triste deoparte, postarea mi-a placut
E un fel de nu va pierdeti speranta, se poate si asa?
Si continuarea? Au disparut smenarii din Gara? S-a lasat Diamandescu de trafic cu masini? Vax albina. Militieni.
Povestea asta e de film american, foarte tare. Abia astept sa aflu al doilea reportaj cum a fost.
Foarte misto 🙂
@Blonda de la drept: exact! Si mie tot asta mi-a sugerat. „Bejane, unde-i tiparnita?”
@ joaninha
io-s de MARKETING, nu-s de la DREPT ! 😆 😆 😆
Din pacate nu mai sunt vremurile alea … Si nici presarii nu mai au asa „cojones” ca odinioara. Acum redactorii sefi au vile si afaceri cu „impricinatii”.
Amintiri! Ce pacat totusi ca nu mai exista inconstienta si atata curaj. Ce pacat ca pana si munca ziaristica nu mai inseamna atat de multa PASIUNE. Sau de afara de la noi cei care nu suntem implicati ij fenomen, se vede realitatea „stramb”?
imi place cum ai scris despre incruntarea redactorului si despre momentele de teama. cand te ia cu transpiratie usor si te faci rosu la fata ca nu stii ce urmeaza. e bine, e rau, e groaznic? e extraordinar?
subscriu, mai vrem insemnari ca asta 🙂
Felicitari Vlade, dar te rog sa continui. Din cate am citit, stai in zona Unirii, nici nu trebuie sa iesi din casa pt documentare in legatura cu cursele ilegale de masini din fiecare noapte. Poate ti-e dor de o discutie cu Fatuloiu, pune mana si scrie, daca ai un ziar la dispozitie, nu doar un blog:)
sa redam presa debutantilor! 😀 :))
Amintiri demne de o carte nu atat pentru povestea in sine, care ramane foarte interesanta, cat pentru talentul cu care este scrisa. Scrie o carte!!
Imi place stilul, chiar daca observ ca il face pe Moise Guran sa strige „bis! bis!”.
Frumos!
(Am sunat-o pe maică-mea, s-o-ntreb ce-i aia “reportajâ€.)
Si ce-a zis mama de rezultat ?
frumoase vremuri… reporterii erau trimişi la gară, iar azi sunt trimişi la palatul lui bekali
Ce imi place cand dau peste astfel de amintiri pe blogurile jurnalistilor. Le consider un exemplu pentru tinerii jurnalisti.
@blonda de la marketing: scuze! 😆 😆
Da’ pe vremea asta nu strica nimanui o calificare in plus 😆
atunci o sa semnez de-acum ca blonda de la marketing, drept si turism… 😉 😆
Frumos început în jurnalistică, chiar dacă, reportajul tău, poate nu a dus la cine ştie ce sancţiuni printre poliţişti şi nici nu a oprit practica înţelegerilor dintre poliţişti şi şmenari. Câţi se pot lăuda cu aşa debut?
Am trait ceva similar dar in rolul lui Diamandescu juca (nu, nu Sergiu Nicolaescu) un prefect. Anii 97/98, deci mult mai tarziu…
Înfricoşători şi foarte buni în ceea ce făceau.
frumos da pe mine ma intereseaza daca s-a luat vreo masura atunci caci fenomenul a luat proportii de atunci azi poti zice linistit : s-a transformat in mafie la nivel national
off topic: Cred ca ar trebui sa faceti o categorie separata pentru „reporter special”. Multumesc pentru emisiunea de astazi cu CFR-ul si cu concurenta pe roti. Sustin refacerea CFR. Vreau sa ajung la Sibiu cu trenul. Comentariile din reportaj au fost prea blande dar semnalul de alarma a fost tras. Insistati. Multumesc dvs., Ancai Gradinaru si echipei.
sic tansit …
Uite, vezi… de asta iti citesc eu blogul!
Cred, Vlad, ca tu ar trebui sa predai jurnalismul in tara asta (daca tot nu vrei sa emigrezi). Vei salva, in felul asta, spiritul liber al multor tineri care mai cred in viitorul presei romanesti, in libertate de exprimare si etica.
Pe tot parcursul anilor mei de …jurnalist, m-au urmarit cuvintele Mirunei Runcan. Mie mi s-au adeverit, fapt pentru care am ales sa plec din MIZERIA UMANA denumita presa din Romania. D-na Runcan spunea: „Mitul „meseriei care se fura”, bine intretinut de unii jurnalisti vedeta si de marea majoritate a proprietarilor de institutii media face casa buna cu superficialitatea improvizatorica a unora dintre scolile de gen, indiferent daca sunt din capitala sau din tinerele centre universitare din tara.
Mult prea rar suntem bantuiti de indoieli morale cu privire la consecintele pe termen mediu si lung ale actelor noastre de comunicare, iar asta subrezeste nu doar credibilitatea de moment a unui mesaj sau altuia, ci insasi intemeierea – de facto si de jure – a profesiei de mediator. Fruct si conditie nemijlocita a democratiei, presa nu poate fi cu adevarat libera daca nu e constienta, si nu il poate ajuta pe cetatean sa fie liber daca nu-i cultiva trezia, responsabilitatea, capacitatea de reactie… „
Sim, a fi jurnalist nu se învaţă la şcoală. Jurnalismul, poate, a fi, nu.
Citind relatarea lui Vlad Petreanu, mi-am amintit primele mele zile de munca, nu la ziar, ci la televiziune. Cu alte cuvine.. m-am regasit.
Sa va povetesc… Pe 12 septembrie 2007 am intrat in biroul lui Vlad Petreanu, sef la stiri la Antena 1 si Antena 3, cu un cv intr-o folie. Aveam niste emotii ciudate si un gol in stomac de-mi tremurau picioarele. Dar voiam sa fac stiri la Antena 3. Si am facut.
Vlad era ocupat, dar m-a primit in birou. Ma privit ca si cum as fi fost deja reporter si m-a trimis la spitalul cel mai apropiat de casa mea. Sa vin cu un reportaj despre orice vreau eu. Stia el ca, fata de 1990, in ‘97, spaga goasa si deasa s-a mutat la spital 🙂 Am plecat asa de increzatoare ca voi lucra la stiri incat am stat ore bune in spital, stiind ca ma voi intalni cu o poveste demna de pus pe hartie. Si asa a fost. A doua zi am venit cu istorisirea, o incercare stangace de scriere jurnalistica de tip reportaj. Mult spus, evident.. Petreanu a luat foaia, a intrat in birou, a citit, apoi m-a chemat inauntru. A zis: “binisor, chiar bine”. A urmat un adevarat maraton de intrebari. De la – cand e ziua nationala a tarii si ce s-a intamplat pe 1 decembrie si 24 ianuarie, la cate mineriade au fost, prim-ministrii de dupa 1990 (nu i-am stiut pe toti si nu in oridinea cronologica. Dar cu putin ajutor am iesit la liman) ce face guvernl, ce face parlamentul si multe, multe altele. Nu apucam sa termin raspunsul la o intrebare ca urma alta. Si, la final, inainte sa apuc sa trag aer in piept, imi zice: “hai sa te prezint sefului de la economic”. imi ziceam in sinea mea..wow, wow, wow, nu pot sa cred, nu pot sa cred!!!!!!
Jumatate din septembrie si luna octombrie am invatat meserie gratis, ca eram “in probe”. De la 1 noiembrie am continuat s-o invat pe bani. M-a angajat la recomandarea sefului de sectie, iar primul salariu a fost “bunicel. chiar bun!”. Mi-am luat din leafa un bilet de avion sa ma duc de Craciun la ai mei, la Madrid, le-am luat lor cate un cadou, iar banii care mi-au ramas i-am cheltuit chibzuit.
Multa bafta, Vlad, in urmatorul proiect!