Sardine pe cer

Oamenii şi-au dorit mereu să zboare şi, de vreo sută de ani, au găsit şi calea – dar companiile aeriene au reuşit să transforme această aspiraţie într-un coşmar industrialist.

În fiecare an, milioane de oameni sunt împachetaţi precum sardinele şi transportaţi prin aer în cutii cilindrice prevăzute cu motoare. Înghesuiala, mâncarea cu gust de cauciuc, mirosurile impregnate în cabina unor avioane suprasolicitate – toate acestea oferă o experienţă foarte îndepărtată de visul lui Icar.

Experienţele multiculturale din aceste aparate, date de împărţirea atât de zgârcită a spaţiului cu oameni din toate colţurile planetei, au subtilitatea unei clisme. În primăvară, cu vreo 3 escale, am zburat îmbrăţişat, practic, cu următorii: un profesor iordanian de istorie care ţinea să-şi exerseze gramatica anglo-arabă asupra mea, un hindus căruia Shiva îi interzisese să se mai spele pe picioare (cu vreo 7 ani în urmă), un cuplu proaspăt căsătorit din Arabia Saudită, în care ea se parfuma abundent de două ori pe oră dintr-un sticloi de un litru iar el îmi arunca priviri feroce, pentru că stăteam prea aproape de cadâna lui şi un australian de 150 de kile care a sforăit cu stropi şi bale tot zborul, 6 ore-n şir.

Sclavii africani duşi în America, aruncaţi claie peste grămadă în pântecele corăbiilor, erau de fapt nişte norocoşi în comparaţie cu noi, victimele de azi ale traficanţilor aerieni de carne vie – nu de alta, dar sclavii africani nu făceau drumul acela decât o dată, în timp ce noi suntem forţaţi de modul nostru de viaţă să zburăm mai mereu.

Partea proastă e că totul e pe cale să se înrăutăţească, deoarece companiile low cost pregătesc primele zboruri în care pasagerii vor sta… în picioare. Sau aproape.

De curând, la un târg de „specialitate”, a fost prezentat publicului noul model de scaune „economice”.

După cum vedeţi, este vorba despre un soi de masă de călcat aşezată vertical prevăzută cu nişte curele de care urmează să fie legată victima. Producătorii acestor noi instrumente de tortură afirmă că pe obiectele respective se va putea sta aşa, cam cum stăteau cowboy-ii în şa. Unul dintre susţinătorii băncuţelor verticale a spus că, în fond, cow-boy-ii puteau călări ore întregi şi asta nu-i deranja, aşa că este numai o chestie de obişnuinţă.

De acord, cu condiţia să primim Colt-uri la check-in şi permisiunea de a mai împuşca, din când în când, câte un bandit îmbrăcat în uniforma companiei aeriene respective.

Presa a încercat aceste scaune, care ocupă, fiecare, cam cu 25 la sută mai puţin spaţiu decât cele folosite acum – şi care, oricum, sunt insuficiente oricărei persoane căreia nu i-au fost amputate picioarele.

(sursa foto)

E imposibil să stai împachetat astfel o oră, două, trei şi să nu accepţi că Apocalipsa nu este, de fapt, o chestie neapărat negativă, dacă poate aduce sfârşitul companiilor low-cost, de exemplu.

Deocamdată nu e clar dacă aceste obiecte vor fi, totuşi, omologate pentru uz uman. Simt, aici, o undă de optimism din partea cititorilor – ei, las’că n-o să aprobe nimeni aşa ceva, desigur.

Hm, aş zice, hm. Şi nazismul a părut, la început, o chestie la fel de ridicolă.