– Mizerabilă vreme.
Portarul receptionează remarca mea si priveste in jur. Un soi de burnita inghetată cade oblic dintr-un cer cenusiu, fara profunzime. Ceva urme de noroi pe alee, lasate de un camion. Frunze chircite, cateva smocuri de iarba moarta, intinsa, lesinat, pe fâşia de pamant dintre trotuar si bulevard. De pe masini se scurge o mâzgă unsuroasă; picaturi negre cad moale pe langa aripi. E o umezeală rece, reumatică.Â
O vreme mizerabilă, intr-adevar, constată portarul. Confirmă cu o miscare laterala a capului. Işi fereşte privirea de mine, uitându-se in jos, cu politeţe, când răspunde scurt, bărbăteşte:
– Da.
Cu mâinile la spate, asteaptă să plec, apoi inchide bine usa, rămânând în spatele geamului. Mă petrece cu privirea. Totu’n regulă, el rămâne la post, pot sta linistit.
Omul ia in serios fiecare clipă. Daca ii spune locatarul că afara-i soare, asta nu e o banalitate; e un test. Locatarul nu e banal. De el depinde salariul portarului or, pentru portar, asta nu poate fi o chestiune banală. Ca atare, locatarul trebuie facut să se simtă important, luat in seamă, valorizat, cum ar veni. Oamenii puşi in valoare sunt amabili cu cei care-i pun in valoare – asta-i legea firii, nu?
Carevasazică, dacă locatarul spune că afară vremea e mizerabilă, lucrul acesta nu poate fi trecut cu vederea, asa, obraznic; nu poate fi, pur si simplu, ignorat cu o încuviinţare absentă, cu un „îhîm” condescendent. Se cade ca portarul să asculte atent şi să privească încotro îi indică locatarul – spre burnita ingheţată ce cade oblic din nori cenuşii, fără profunzime, spre frunzele chircite si spre iarba leşinată după îngheţul de noaptea trecută… Si numai după ce toate aceste lucruri sunt înregistrate, verificate şi confirmate trebuie dat raspunsul, politicos, hotărât. Da, aşa e – oricum nici n-ar fi putut fi altfel, dacă ziceţi matale, dom’ şef…Â
Uite-asa începe cultul personalităţii, uite-aşa se declanşează beţia puterii. Azi o discutie despre vreme, mâine felicitări pentru o parcare dintr-o singură mişcare şi gata dictatura pe palier.
Pe de altă parte, o mână forte n-ar strica. Portarul ar fi primul care să mi-o spună, sunt sigur.
12 comentarii Adaugă comentariu
Se vede ca iti place sa constati ca te mai baga in seama portarul pe care l-ai facut celebru. Asta inseamna ca este „baiat gigea” si nu uita de unde a plecat.
Mariane, da, portarul le face pe toate, el singur.
:))
Bun portar.. ştie ce rotiţă să ungă pentru a-ţi da încredere dimineaţa (nici cafeaua nu are o rată de succes asemănătoare). 🙂
Cand vedem si noi o fotografie cu personajul ? Sa vedem cine si l-a imaginat mai bine. Eu cred ca e un ectomorf cu trasaturi caucaziene si cu o expresie usor mistica.
Uite, un portar mi-ar trebui si mie la bloc, sa-i vada pe toti cei care parcheaza aiurea si sa-mi faca economie la ruj, ca le scriu cu ruj expirat pe parbriz alora de nu mai am loc de ei.
amicul meu la care jucam poker are un vecin care nu foloseste ruj, ci cui. nu pe parbriz, ci pe portiera
intr-o seara, n-am putut sa amestec alcool cu poker din pricina de niste antibiotice, asa ca n-am luat taxi, ci m-am dus cu masina mea… 🙁
Eu locuiesc in cartierul-dormitor Militari si in loc de portar la bloc am chiosc cu betivi. Dar functioneaza cam acelasi principiu: sunt salutata cu „buunnnaaa seeeaaaaraaa”, mi se tine usa daca am bagaje si este bagat in seama, evident, si copilul care la usa blocului de obicei e foarte morocanos ca nu-i cumpar prostii de la chiosc. Sotul este intampinat cu impamantenitul: „sa traiti!” si i se deschide calea larg catre chiosc de unde isi cumpara tigari.
Dar si de la astea poate sa ti se urce la cap!
@ curly Eh, eu sint ecologista, refolosesc lucruri, ca de exemplu rujuri care nu-mi mai plac. Sa cureti ruj de pe sticla mai ales pe frigul asta, e o minunatie. Aia cu cuiul mi se pare prea ghiolbaneasca, nu ma caracterizeaza.
Eu sunt putin mai „old-fashion” si zic ca aici e vorba si de politete si respect.Vreau si eu un asa portar!
„Aia cu cuiul mi se pare prea ghiolbaneasca, nu ma caracterizeaza.”
nu e nevoie sa mai zici, e evident, ma chere! 🙂