Pe şoseaua de la Târgovişte la Bucureşti poţi face stânga pe un drum secundar, către ţara nimănui şi spre România profundă. Asfaltul e mâncat, împroşcat cu noroi din gropi sau aruncat de pe cauciucurile tractoarelor care mai umblă uneori pe-aici. Poţi trece un podeţ de beton, ce va fi fost inaugurat cu pompă locală acum 50-60 de ani, ultima festivitate prilejuită de o investiţie în zonă. Traversezi un crâng, apoi un sat unde eşti petrecut cu privirea, lung, de toţi cei câţiva locuitori care-şi aşteaptă sfârşitul pe la porţi, pe băncuţe, într-o duminică după-amiază la începutul primăverii.
Te poţi opri la un moment dat în faţa unei clădiri părăsite, pe strada Şcolii, o uliţă de praf şi pietriş dintr-o aşezare pe nume Corneţelu. Ce poate fi altceva decât chiar şcoala, abandonată, cu geamuri sparte, uitată-n drum şi pomenită doar prin numele străzii?
Peste drum, în stânga, cimitirul şi biserica, zugrăvită-ntr-un alb imaculat. În spate, oarecum de-a curmezişul, peste un tăpşan, cârciuma, cu o copertină roşie, de plastic, peste terasa de la intrare. Aşadar, centrul civic al satului, cu cei trei piloni ai veşniciei sale, dintre care unul frânt.
Poţi intra în şcoală printr-un geam spart. Mai sunt câteva bănci în clasă, strânse la perete. Catedra, un scaun, o sobă, uşa întredeschisă. Pe jos, parchet, ascuns sub un strat gros de praf. Copertele unui catalog din anii 70. Resturi mumificate, doi pui (de câine? de pisică?) care au sfârşit aici.
În vestibul stau într-o rână câţiva saci de ciment întârit, unul pe jumătate consumat. Cineva a încercat aici o operaţiune de salvare, o zugrăveală, cine ştie. Mai sunt hărţi pe pereţi, un glob pământesc spart pe jos, hârtii, dosare. Un panou cu fotografii spălate de timp, deasupra cărora e scrisă o lozincă mirată, acum cu un pătrunzător iz ironic.
La cârciuma de peste tăpşan, doi muşterii, unul complet incoerent, cu salivă pe bărbie, celălalt dornic de interacţiune cu un străin, dar cu limba înnodată de motorina din pahar. Cârciumăreasa dă din umeri când ceri o apă plată – la ce bun să aibă aşa ceva, când nimeni nu cumpără ce poate scoate singur din pământ, din puţuri?
Nimănui nu i-e clar când a fost abandonată şcoala. Poate înainte de Revoluţie, poate după – oricum, e mult de-atunci. E un sat de 80 de suflete, nu-s decât 4 copii, nu mai au la ce să ţină şcoala. Cimitirul face acum actualitatea, doar acolo se mai desfăşoară viaţa socială a satului. Doar acolo se mai întâlneşte lumea – viii cu viii, morţii cu morţii.
Şi da, şi la cârciumă, aşa e, că bine zic. 80 de suflete în sat, toate amărâte, şi amarul trebuie înecat undeva.
19 comentarii Adaugă comentariu
true, true
dureros de adevarat…
foarte frumos articolul… si un pic prea adevarat…
scoala nu e importanta , crasma e baza… poate si biserica…
mi-am amintit citind randurile de mai sus ca in 1992 in Viseu de Sus, un orasel din Maramures, erau inregistrate la primarie 510 de baruri. la 19.000 de locuitori. nu va imaginati ca erau multi turisti… faceti un mic calcul…
Superbe imaginile si ca de obicei, frumos scris.
Ce straniu, pentru acest gen de material, in clipa asta, nu ar exista la noi nici o publicatie, pentru ca nu exista reviste glossy de reportaj cum era Times candva dincolo de ocean sau cum era superba Romania Ilustrata inainte de al doilea razboi. Ce cumplit. Norocul este cu blogul, ca Dvs puteti arata si noi putem vedea.
Pai la cat interes exista pentru scoala si educatie in Romania, in scurt timp cam toate unitatile de invatamant vor ajunge in situatia asta. Oricum, pisica mumificata e horror!
Superb articol si extrem de impresionant. Scoala aia e veche, dupa stilul arcadelor as zice ca dateaza din vremea Regatului, daca nu mai inainte. Te face sa te intrebi, cum de-or fi gasit oamenii aia de cuviinta sa stabileasca satul acolo, si ce mare schimbare a cursului vietii s-a petrecut de, astazi, a ajuns sa isi traiasca ultimele zile.
Si cate astfel de cladiri nu sunt peste tot, prin tara!
„Romania profunda” este putin cam prea poetic, pentru mine … mai aproape de realitate ar fi „Romania infundata”.
Suntem intr-o infundatura de lume (chiar daca la „incrucisare de drumuri”), intr-o infundatura de constiinta (chiar daca avem valorile noastre adevarate), intr-o infundatura de speranta (chiar daca am fost capabili de un ’89).
Nu, nu confund notiunea de „infundat” cu cea ce „incoltit” – infundat ! asa ca nu cred ca se mai poate reactiona, macar din frica sau disperare precum cel incoltit.
Toate aceste imagini sunt semnele bolii care „mananca” din spiritul romanesc. Nu este un neg care doar urateste, este mai rau. Cancerul metastaziaza.
Astazi mi s-a cam dus pe apa sambetei optimismul …
“Romania profunda” este putin cam prea poetic, pentru mine … mai aproape de realitate ar fi “Romania infundata”.
Suntem intr-o infundatura de lume (chiar daca la “incrucisare de drumuri”), intr-o infundatura de constiinta (chiar daca avem valorile noastre adevarate), intr-o infundatura de speranta (chiar daca am fost capabili de un ’89).
Nu, nu confund notiunea de “infundat” cu cea ce “incoltit” – infundat ! asa ca nu cred ca se mai poate reactiona, macar din frica sau disperare precum cel incoltit.
Toate aceste imagini sunt semnele bolii care “mananca” din spiritul romanesc. Nu sunt doar cativa negi care doar uratesc, este mai rau. Cancerul metastaziaza.
Astazi mi s-a cam dus pe apa sambetei optimismul …
Frumoasă povestea! Frumos scris! Atât am de zis!
Trist. Din pacate asta este Romania rurala. Probabil, toti ne vom inneca amarul in carciumi. Cine vrea sa supraviestuiasca sa se faca carciumar, are cele mai multe sanse…
@ G&I – Romania ca un muribund pe care il buzunaresc niste derbedei.
@Someone – scoala a fost abandonata demult, de prin 1944 a inceput abandonarea.
Un sat uitat de lume din apropierea capitalei. Un trai de zi cu zi într-un mediu comun tuturor localităţilor rurale, unde TOTUL se desfăşoară la bodegă, unde cel mai bun loc de socializare este „ţintirimul”, unde media de vârstă este foarte crescută, unde…
Există însă şi multe localităţi urbane unde peisajul este la fel de dezolant! Acolo sărăcia este şi mai mare faţă de satele unde de bine… de rău, ţăranul mai are şi câte o legumă sau câte-o orătanie prin ogradă…
Parerea mea ca trebuie inteles un fenomen-si acceptat totodata- ca romanii se adapteaza rapid la o noua situatie.
Inainte ,scoala reprezenta un loc in care se desfasurau concursuri,spectacole ,instruiri,mobilizari pt campania agricola etc,etc etc actiuni la care participa toata suflarea satului.Deci era un fel de socializare benefica si pt tata Leana si pt nea Gogu vacaru…
Pe linga acest loc si de „socializare”exista bineinteles biserica(mai cu fereala),cimitirul unde toata lumea birfea pe toata lumea la inmormintari(inclusiv pe saracul decedat) si CARCIUMA lu’ nea Mitica(la una mica) la care ,din pacate ,nu avea acces toata lumea,adica si babele.
Acum disparura actiunile,concursurile,instruirile,mai rau se rarira copii,deci locasul nu-si mai gaseste utilitatea.Ce mai ramane?
Cimitirul:optiune de perpectiva pt fiecare pina ii vine randul si lui
Biserica pt babe nevricoase si preoti buhaiti si imbuibati
Carciuma pt diferenta de populatie
De copii nu discutam ca ESTE putini,ce ARE ei nevoie de scoala ca sa sape santuri,sa mature,sa care,sa fie someri
Deci,trist,dar romanii s-au adaptat.
a doua
Faine poze!
Zici ca sunt imagini dintr-un film/joc post-apocaliptic.
Frumoasa, dar lasata in paragina, din pacate.
Impresionanta luciditatea cu care ai descris o realitate des intalnita in Ro. Eu nu am mai suportat si am plecat din tara din aceste motive, insa ma intreb, cei ramasi cum fac sa reziste…?ma intreb pe mine insumi, se va mai schimba ceva si eu voi trai sa vad sau pur si simplu vine sfarsitul lumii si se duce totul pe rapa…?
vezi că e Cornăţelu, nu Corneţelu.
puţin respecat, da?
🙂
da’ de ce ai facut la stanga?