Cum să îndoi sistemul – Zile americane (II)

(continuare de săptămâna trecută)

Gina, o prietenă care lucrează pentru CNN, mă scoate într-o seară la un „diner”, un restaurant 50’s. O întreb dacă putem sta la fumători. În Washingtonul anului 1999, încă mai există astfel de spaţii, să profit, deci, cât se mai poate. Acceptă şi, aşteptând să ne fie adusă comanda, mă priveşte complice. „Îmi dai şi mie o ţigară, te rog?”. O privesc nedumerit. „Nu ştiam că fumezi”. Trage fumuri grăbită, privind furiş de jur împrejur, palmând ţigara cu un gest pe care nu l-am mai întâlnit din şcoală. „Care-i treaba?” o întreb, încercând să mă lămuresc ce încearcă să ascundă. „Contractul meu cu CNN prevede că nu sunt fumătoare. Am semnat că nu fumez, dacă mă prind, mă dau afară”, îmi spune, privindu-mă pieziş. Apoi adaugă: „să nu spui nimănui”.

Mă bucur că am, în sfârşit, un secret cu fata asta frumoasă, dar mi se pare că nu e cel potrivit. „De ce trebuie să semnezi aşa ceva? Nu e o chestiune absolut personală? Ce-i priveşte pe ei, atâta timp cât nu fumezi în locuri interzise?”. N-are o explicaţie clară, doar că „astea-s regulile”.

De altfel, toată povestea asta cu ţigările a devenit repede o pacoste. Costă de mă rup şi nu pot fuma decât în locuri „special amenajate”, de obicei lângă tomberoane de gunoi, prin spatele redacţiilor. De câteva ori pe zi, mă întâlnesc aici cu alţi câţiva vicioşi grăbiţi, o minoritate marginalizată într-o societate obsedată de corectitudinea în toate domeniile, inclusiv în cel al propriei sănătăţi. Vin pe furiş, trag câteva fumuri, schimbă două-trei vorbe despre nimic şi se-ntorc la treabă înainte să-i vadă prea multă lume. Mă gândesc că aici ar putea fi germenii unei conjuraţii, un complot al excluşilor. „Poate punem de-o sectă, Secta Iubirii şi Fumatului Liber”, glumesc într-o dimineaţă cu o reporteriţă. Nu-i place ideea, mormăie ceva şi dispare. Nu se glumeşte despre dependenţă în Statele Unite, pentru că asta înseamnă să iei à la légère slujba, deci venitul, deci ratele la maşină, ipoteca şi toate celelalte. Glumeşti acum, vei plânge când ajungi pe străzi.

Nefumătorii mă privesc cu dispreţ abia ascuns. Colegii din redacţie, puri, sunt evident deranjaţi de obiceiul meu puturos. Azi dimineaţă m-a văzut şefa de la Personal şi mi-a tras o grimasă. „De ce nu te poţi abţine?”, a mârâit înspre mine. Mi-a sărit ţandăra. „Ştii ceva, s-a descoperit că e o chestie genetică. La fel ca şi cu homosexualitatea, nu e o alegere. Pur şi simplu aşa suntem noi, fumătorii, condiţionaţi genetic”. E o gogoaşă cât Capitoliul, dar are efect. În câteva zile, povestea se răspândeşte, nimeni nu verifică stupizenia. Asimilat cu homosexualii, acum primesc chiar zâmbete încurajatoare când sunt văzut la fumat.

Uite, până la urmă rigiditatea politically correctness-ului poate fi flexată în propriul interes.

Săptămâna viitoare – „Singur cu o bancnotă”