Tyranosaurus Rex TV

Unul dintre posturile de televiziune aflate în clădirea în care lucrez şi-a cumpărat de curând un televizor nou. N-ar fi nici o ştire, desigur, dacă n-ar fi fost nevoie ca băieţii să scoată din ţâţâni uşile ca să-l vâre înăuntru. Dacă piscinele olimpice vi se par mari, staţi să vedeţi televizorul acesta. A venit cu un camion numai al lui şi mă mir că n-a fost închisă circulaţia pe bulevard pentru asigurarea livrării în deplină siguranţă. Eh, dar cine mai respectă regulile în traficul de azi…

Televizorul acesta e atât de mare, încât nici nu se mai numeşte astfel, deşi nu face mai nimic în plus – rulează sunet şi imagini în mişcare transmise prin eter, ca oricare altul (doar că ţi-ar trebui o sufragerie cât un teren de fotbal ca să nu rămâi cu ochii cruciş după ce petreci o noapte cu Elodia lângă el). Îi spune plasmă, deşi noi învăţasem la fizică, prin liceu, că plasma e o stare de agregare a materiei aproape de care n-ar trebui să te afli, dacă nu vrei să-ţi pârleşti sprâncenele şi dosul în acelaşi timp.

Totul în acest obiect contrazice logica. În primul rând, însuşi gigantismul său, în condiţiile în care atât de puţină lume mai e interesată, în ultima vreme, să-şi petreacă zilele în faţa lui.

Pe vremea mea (dacă-mi permiteţi) puţini îşi puteau închipui că ar putea exista vreo televiziune care să emită mai mult de două ore pe zi (în afară de aia de la bulgari, fireşte). Lumea era atât de disperată după programul tv, încât şpăguia vânzătorul de ziare ca să păstreze un exemplar. Familiile îşi riscau viaţa în grup, pe acoperişuri şi pe pervaze, ca să facă fine tuning. Susţinută de această nevoie populară, în ţară funcţiona o mică, dar viguroasă industrie de manufacturare şi montaj a antenelor, industrie parazitară după normele eticii şi echităţii socialiste, dar multilateral dezvoltată în fiecare cămin al patriei. Ah, unde sunt vremurile de-altădat’?

Mai era ceva. Pe-atunci, era şic ca televizorul să fie cât mai mic. După bicicletă, următorul pas în propăşirea personală era o Mobră şi-un televizor dintr-ăla minuscul, japonez, pe care-l puteai pune pe birou, ca pe-un bibelou high-tech, că oricum n-aveai ce vedea la el. Şi dacă nu beneficiai de nici un amic dubios cu relaţii la shop, să-ţi facă rost de el, îţi rămânea varianta unei pile la Dioda, pentru un Sport (ediţia cu carcasa albă era culmea parvenirii – un soi de Cayenne culoarea untului avant la lettre).

Dup-aceea s-a-ntâmplat ceva îngrozitor. Televizoarele au început să crească şi noi să ne uităm din ce în ce mai puţin la ele. Când eu cu tata am târât în sufragerie primul Telecolor, moartea televiziunii începuse deja, doar că noi n-am bănuit nimic atunci. Când magazinul a trimis o echipă de patru băieţi vânjoşi ca să-mi instaleze în casa mea proaspăt zugrăvită noul Panasonic cu diagonală de 73, televiziunea era deja în comă, cu toate că producea, spasmodic, din ce în ce mai multe programe (la care priveau din ce în ce mai puţini oameni).

Iată unde am ajuns: plasma de zilele trecute este atât de mare încât vine cu un postament pe care s-ar putea construi un nou turn Eiffel. În spate, are propriul său motor electric de macara, necesar dacă vrei să orientezi ecranul într-o parte sau alta. Nu m-aş mira ca versiunea următoare să fie prevăzută cu girofaruri şi sirene de alarmă dintr-alea nemţeşti, pentru situaţia în care ai vrea să mişti ceva la un obiect care, dacă se prăbuşeşte, trece prin podea până la magmă. Şi, pe cât de mare, pe atât de inutil. Nimeni nu se va mai aduna pe-acasă la oră fixă pentru a urmări la el show-ul preferat, filmul aşteptat, interviul exclusiv sau dezbaterea epocală. Nimeni nu-l va mai îngriji ca pe-un membru bolnăvicios al familiei, care face câte o criză de recepţie taman în minutul 88 al meciului cu Irlanda. Nimeni nu-i va mai aşeza pe cap vreun mileu, cu gestul înduioşător al bunicii, căreia nu-i puteai spune că nu dă bine, mamaie, că nu mai suntem pe vremea matale.

Plasma aceasta va fi folosită doar pentru a rula, mare cât peretele, câteva grafice, pe care le va interpreta (cu talent, încă mai sper), vreun reporter multiplu-specializat. E doar un element de decor. O butaforie, cum ar veni.

E o mare ironie în această disproporţie între dimensiunile obiectului şi interesul pentru el. E ca şi cum am fi reuşit să creştem dinozauri doar pentru a-i scoate la plimbare-n lesă seara, înainte de culcare. Dar, ştiţi ce? Până la urmă, dinozaurii au fost nişte norocoşi. S-au prăpădit cu toţii înainte să-i facem noi de râs.