(continuare de săptămâna trecută)
Peter mă invită la un meci de baschet. Sunt echipe de colegiu, dar vine lumea la arenă de parcă ar fi finala campionatului mondial. Anticipez o descărcare de adrenalină. Poate voi putea să tropăi şi să urlu, în seara asta, ar fi o schimbare după toată ordinea în care trăiesc, deja, de o lună în Statele Unite.
Mă înşel din nou. Pe vremuri, eram fugărit prin cartierul Floreasca de galeria Stelei, după derby-urile cu Dinamo. Ajungeam acasă răguşit, cu cămaşa ruptă, julit şi zgâriat de la atâtea garduri sărite. Meciurile nu se jucau numai în teren, ci şi în tribune şi pe străzi, pentru cei cu picioare lungi. Un meci de baschet era o zi de pasiune şi risc.
În această arenă din Minneapolis, pasiunile sunt aseptice şi ordonate, dozate farmaceutic de crainicul sălii, intercalate cu nevoile transmisiunii tv. Se aplaudă când solicită crainicul, se ovaţionează la comandă. Noi, spectatorii, suntem măsuraţi cu „aplaudo-metre”, ni se cere mai mult, mai tare, ni se ordonă să cântăm asta, să scandăm ailaltă. Mă plictisesc. Nici meciul nu e grozav. Poate ar fi mai bun, dacă n-ar fi atâtea întreruperi, şi mai ales dacă întreruperile n-ar fi atât de lungi.
De fapt, asta e o problemă. Îmi aduc aminte că time-out-urile mele, pe când „făceam” baschet la club, erau mult mai scurte. Aici, un time-out atinge şi cinci minute, de unde până unde? „Peter, ce reguli sunt astea, de ce sunt pauzele de joc atât de lungi?” „TV commercials”, îmi răspunde. „În time-out se rulează reclame la tv, şi cum cei mai mulţi bani vin din drepturile de televizare, televiziunile influenţează durata pauzelor de joc”. Mă strâmb la el, e o porcărie, meciul sucks big time, ar putea să-i lase să joace, nu? Nu prea, banii sunt mai puternici. Apoi, Peter îşi continuă explicaţiile: „poate acum înţelegi de ce fotbalul european nu prinde în State. Nici o reţea de televiziune nu vrea să transmită 45 de minute fără reclame. Găsiţi o soluţie la asta şi America va deveni campioană mondială, te asigur”.
Pe naiba. Zic să rămânem cu brazilienii.
(săptămâna viitoare, ultimul episod – „Cum se spune România în sârbeşte?”)
8 comentarii Adaugă comentariu
Si la box ii pune p-aia sa ramana ca statuile pana se termina reclama la tv ? 😆 😆 😆
Sa vezi fotbalul american. Dintr-un meci de 60 de minute ajunge la 4 ore. Si asta la fiecare meci, oricat de Gloria Bistrita cu Gloria Buzau ar fi meciul.
Si chiar credeati ca am scapat ? Nu stiti ca se discuta ca pauza meciului de fotbal sa fie marita la mai mult de 15 minute ? Eu credeam ca e grija fata de bietii fotbalisti dar de unde, acum am si explicatia.
E foarte interesantă / şi frustrantă / chestia asta cu reclamele. Să vezi cum sunt condiţionate discursurile „mărimilor”, ce negocieri între consilierii WH şi directorii reţelelor… hahaha, bătaia pe antenă.
Mie mi s-au parut mai infricosatoare scandarile si aplauzele la comanda!
hahahaha
not funny! 😐
Asta ca sa nu ne mai intrebam de ce este baseball-ul cel mai popular sport la americani. Pai la cate intreruperi si momente moarte sunt acolo, normal ca se baga bani la greuceanu… E raiul publicitatii