Prima mea bere „de domn”

Studenţii se adunau în numai câteva locuri din centrul oraşului, în vremea aceea – la Prioteasa, nopţile, pentru filme de cinematecă sau seri de dans; poate pe Studenţesc, vara, pentru baschet, sau fotbal, sau bridge, sau beţii, dar întotdeauna în primul rând pentru fete. La Turn, Cina, Grădiniţa sau Turist, în împrejurimile axei Bucureştiului, bulevardul Magheru, pentru bere, bere şi iar bere.

Cine putea, pleca de-acolo pe propriile picioare, dar planul era, de fapt, să nu ieşi niciodată din aceste localuri singur şi să nu te duci direct acasă, ci spre alte chefuri, prin cămine sau pe la amicii unor vecini ai unor cunoştinţe întâmplătoare.

Fiecare dintre localuri avea starea sa.

La Turn, peste drum de Sala Palatului, mergeai iarna, când n-aveai de ales. Înăuntru era frig, dar măcar aveai un acoperiş deasupra şi pereţi care te fereau de viscol. Pereţii se umezeau de la aglomeraţie – zeci de tineri se îngrămădeau în sala principală, răcnind, chiuind, dând pe gât butoaie de bere la halbă, priviţi cu nedisimulată ură de câteva chelneriţe neprietenoase – era o prostie să fi sperat la vreun bacşiş de la studenţi.

Când dădea colţul ierbii, la Turn era pustiu. Găştile se mutau la Grădiniţa, peste drum de Cinema Studio. Dacă fugeai prea târziu de la facultate, nu găseai loc nici să dai cu tunul la terasă, iar înăuntru stăteau numai fraierii. Se bea în picioare sau claie peste grămadă, cu fundul pe mese, un soi de lichid galben, lung, cu spumă acră. De fiecare dată, cineva zicea gluma cu detergentul, la care nu râdea nimeni, pentru că toată lumea era convinsă că în poşircă se pune ceva care să facă spumă, ca să fim noi furaţi.

La Turist era varianta de avarie. Dacă la Grădiniţa localul era sub ocupaţia studenţilor, Turistul, chiar în Piaţa Romană, era locul drojdierilor din cartier şi al şantieriştilor care săpau ceva prin zonă. Acolo clienţii beau redeveu, un soi de rachiu din boască eficient ca o măciucă plesnindu-te-n tâmplă. Drojdierii, profesionişti ai dizolvării propriilor ficaţi în mitilic, n-aveau vreme şi nici bani să se-mbete încet. Conversaţiile lor erau monologuri rostite-n grup. Printre ei, studenţii se simţeau străini, dar orice petrecere dezlănţită trebuie să-nceapă de undeva şi, dacă n-aveai loc altundeva, şi la Turist era bine, mai ales dacă voiai să observi spectacolul ratării.

Cina, lângă Ateneu, peste drum de Palatul Regal, în coasta CC-ului, era locul unde ne simţeam domni. La Cina stăteai la terasă, sub frunziş des, umbros, şi era linişte, puteai schimba idei şi sonda, prudent, planurile de răzvrătire împotriva a ceva, orice, urzite de amici. La Cina nu se bea la halbă, proletar. La Cina sorbeai din pahar, bere la sticlă, desfăcută cu fâs chiar în faţa ta. La Cina îţi invitai amicii să le faci cinste când dădeai vreo lovitură, când aveai de sărbătorit.

Acolo mi-am adus câţiva prieteni la prima mea victorie după o lungă serie de înfrângeri pe frontul Analizei Matematice. Luasem examenul crucial, al ultimei şanse, fără de care pierdeam nu doar anul, ci şi facultatea, pentru că eram în anul întâi, şi aşa era regula atunci.

Chelnerul, căruia îi cerusem „cea mai bună bere pe care o aveţi”, ne-a adus Silva la sticlă de jumătate şi la masă s-a auzit un murmur de respect. În lumea halbelor cu spumă din detergent, a berilor la litru cu nume de gări, cartiere sau comune, Silva era o apariţie exotică, rară, pentru ocazii, o băutură pe care o gustai în loc s-o hăpăi, o bere care te scotea, pur şi simplu, din categoria zurbagiilor.

În amintirea mea, cinciul ăla istoric de la Analiză, împuşcat cu o combinaţie irepetabilă de noroc şi nopţi nedormite, va rămâne legat pentru totdeauna de prima mea bere „de domn”, băută cu respect în gaşcă, la Cina, în Bucureştiul anului 1988.

Dup-aia, celelalte restanţe n-au mai însemnat mare lucru. Ştiam deja cum să treci de ele şi, vorba aia, „tot studentul cu prestanţă/Are-n toamnă o restanţă”.