Setea

Pământul, în cimitirul acesta din buza Dunării, este elastic. Păşeşti şi sunetele paşilor se sufocă în solul nisipos, care-ţi primeşte talpa cu o moliciune stranie, ca şi cum te-ar absorbi. În jur, morţii, sub mormintele lor, se scufundă încet, an după an, în adâncuri. Aleea centrală, betonată, se crapă peste sorbul peste care a fost aşternută. De-a stânga şi de-a dreapta, pământul e lăsat, crucile se înclină, lespezile alunecă, gardurile se strâmbă.

Pe dedesubt, fluviul lucrează tăcut, pompând neobosit în capilarele pânzei freatice, trăgând de sub cruci nisip şi oase.

La intrarea în cimitir, un suflet cucernic a zidit, demult, o cişmea, să aibă viii apă de pus la florile morţilor, să le stropească pământul de peste ei, să-şi ostoiască setea după ce-şi jelesc trecuţii dincolo. Cişmeaua, însoţită de îndemnuri evlavioase de veşnică pomenire a ziditorului, e acum ruginită, spartă. Robinetul a dispărut. O ţeavă scurtă iese, obscen, sec, din perete. Sub ea, urma absenţei unui lighean de piatră, dâre desenate de curgerea neîntreruptă de pe vremuri.

Acum, în cimitir, nu mai de unde lua un strop de apă. Se usucă şi buruienile sub vântul ascuţit ce şuieră dinspre fluviu. Rămân mormintele neudate. Te-neacă praful.

Doi muncitori cu o bidinea şi o găleată de var se-nvârt pe lângă o lespede nouă, tocmiţi de vreo rudă să zugrăvească un loc de veci. Au şi o sticlă cu ei, înăuntru clipoceşte ceva apă. Sunt darnici, ei se descurcă, ştiu vecinii.

– Ce s-a întâmplat cu cişmeaua?
– A stricat-o de la administraţie, că fura lumea apă.
– Cum adică, fura apă?
– Aşa bine, venea cu căruţile, cu butoaile, le umplea d-acia cu apă de la cişmea, să nu mai plătească apa la curţi. Şi gata, a oprit-o, că se fura prea mult.

Sub tălpi, solul, elastic, pluteşte pe capilarele Dunării.