Setea
Pământul, în cimitirul acesta din buza Dunării, este elastic. Păşeşti şi sunetele paşilor se sufocă în solul nisipos, care-ţi primeşte talpa cu o moliciune stranie, ca şi cum te-ar absorbi. În jur, morţii, sub mormintele lor, se scufundă încet, an după an, în adâncuri. Aleea centrală, betonată, se crapă peste sorbul peste care a fost aşternută. De-a stânga şi de-a dreapta, pământul e lăsat, crucile se înclină, lespezile alunecă, gardurile se strâmbă.
Pe dedesubt, fluviul lucrează tăcut, pompând neobosit în capilarele pânzei freatice, trăgând de sub cruci nisip şi oase.
La intrarea în cimitir, un suflet cucernic a zidit, demult, o cişmea, să aibă viii apă de pus la florile morţilor, să le stropească pământul de peste ei, să-şi ostoiască setea după ce-şi jelesc trecuţii dincolo. Cişmeaua, însoţită de îndemnuri evlavioase de veşnică pomenire a ziditorului, e acum ruginită, spartă. Robinetul a dispărut. O ţeavă scurtă iese, obscen, sec, din perete. Sub ea, urma absenţei unui lighean de piatră, dâre desenate de curgerea neîntreruptă de pe vremuri.
Acum, în cimitir, nu mai de unde lua un strop de apă. Se usucă şi buruienile sub vântul ascuţit ce şuieră dinspre fluviu. Rămân mormintele neudate. Te-neacă praful.
Doi muncitori cu o bidinea şi o găleată de var se-nvârt pe lângă o lespede nouă, tocmiţi de vreo rudă să zugrăvească un loc de veci. Au şi o sticlă cu ei, înăuntru clipoceşte ceva apă. Sunt darnici, ei se descurcă, ştiu vecinii.
– Ce s-a întâmplat cu cişmeaua?
– A stricat-o de la administraţie, că fura lumea apă.
– Cum adică, fura apă?
– Aşa bine, venea cu căruţile, cu butoaile, le umplea d-acia cu apă de la cişmea, să nu mai plătească apa la curţi. Şi gata, a oprit-o, că se fura prea mult.
Sub tălpi, solul, elastic, pluteşte pe capilarele Dunării.
splendit textul. te-ai intrecut pe tine insutzi. bravo…
asta imi aduce aminte de portile mari, de fier, donate de bunicul meu cimitirului unui sat ratacit din Dobrogea, unde ajunsese si el tot ratacindu-se. Sunt acum schilodite, cateva bucati se mai tin in stalpi si balamale – restul a fost furat, era mult fier in ele.
Si acum imi aduc aminte ce verde si ingrijit era cimitirul ala cand mergeam cu bunica cu noaptea in cap sa ne pomenim mortii.
„… se crapă sub sorbul peste care…”. te-a furat un pic elanu’ liric.
Corect, thx.
Se fura apa….Doamne langa Dunare se fura apa!
Apa de Dunăre deja are miros şi gust de motorină. Până şi peştele prins de cei împătimiţi a împrumutat această aromă nenorocită de civilizaţie. Iar mie, acest cimitir parcă parcă îmi miroase a Olteniţa.
A naibii hotomani care nu vrea sa plateasca.
Uite d’aia nu e bani de lefuri ca se fura domne’, evazionistii astia care eludeaza puterea statului, care vasazica. Noroc cu organele, care au stopat hotia asta.
Da-i naibii de morti, parca lor ce le mai trebuia atata apa ?!
Pai daca administratorul a mostenit pompa de la mortii masii, normal ca a taiat-o, sa si-o bage-n trei litere !C-apoi cand i-a veni si lui randul, sa vada cum e sa fii mort si sa naiba cine-unde sa-ti ude florile din piept !
Nici sufletul nu a ramas pe gratis, sa se stie …
P.S. Si mortii se impoziteaza, nu-i asa ? Asta sa le fie epitaful …
Cât să fi ajuns consumul de apă pe cap de decedat? Să se fi pus niște apometre, ceva, nu să se oprească așa, la toată lumea 😉
Vorba bancului: „Romania, bogatii naturale, munti, ape, mare, paduri… dar, sa vezi, Sf. Petre, ce popor ii dau!”
In legatura cu postarile tale: sunt perfect de acord cu tot ce zici.
Vlad, asta e deja literatură. Chapeau bas!
Citind articolul m-a dus gandul la alt cimitir, la poalele Tampei. Un acelasi tip de cismea , aceleasi alei (probabil ca singura diferenta este fluviul lipsa), aceiasi muncitori descurcareti, ca de’ toti murim odata. Frumos scris!