Reportajele Biblionet (II)

Un paragraf din al doilea reportaj. AMR 8 🙂

[…]În societatea stratificată a satului, ficare îşi ştie locul. Relaţiile între oameni sunt guvernate de vechi legi nescrise. Popa, învăţătorul, primarul, aceştia sunt intelighenţia, îi tratezi cu respect, şi pe ei, şi pe odraslele lor, şi nici ei, nici odraslele lor nu se amestecă aşa, cu oricine, oricum.

De poliţist ţi-e teamă, un pic, că nu ştii niciodată. Amploaiaţii de la stat sunt invidiaţi, că au salar. Ţăranii stau în lumea lor, bănuitori faţă de orice vine din afară, să-şi bage nasul în treburi pe care nu le cunosc. Ţiganii sunt ţinuţi deoparte, nici respinşi cu totul, nici acceptaţi de-a binelea, într-un soi de indecizie cu rădăcini istorice care nu face bine nimănui. Beţivii satului sunt… ai satului, n-ai ce-i face. Iar dacă eşti copil înfiat, rămâi un copil înfiat întreaga viaţă, chiar şi după ce pleci în lumea largă; satul tot aşa-şi va aminti de tine.

Tite aşa a şi crescut la Valea Mare, singur şi ţinut departe de ceilalţi copii, strigat, crud, de peste drum – „bă, înfiatule, bă amârâtule!”. Pentru Tite, faptul că fusese dat unei alte femei, când încă era prea mic ca să-şi amintească de ceva, nu l-a scuzat de la nici una din manifestările de cruzime ale celorlalţi copii. A jucat mai puţin fotbal, a furat mai puţine corcoduşe, a avut mai puţini prieteni.

Acum, la 24 de ani, Coco îi este cel mai aproape – un consătean de aceeaşi vârstă, învineţit şi el de viaţă, şi care nu ia în seamă povestea cu înfierea. Nici nu se mai gândea la ea, la problema prietenului său, de multă vreme, până când Tite nu şi-a găsit mama. Mai precis spus, până nu l-a găsit maică-sa pe el, în primăvara lui 2012. De fapt, şi mai precis spus, până nu l-a găsit mai întâi soru-sa, la începutul lui 2012.

Pentru Tite, asta a fost, orice s-ar spune, o veste mare – mai ales că nici nu ştia că ar avea vreo soră. […]