Reportajele Biblionet (III)

Mă uit, hăbăuc, la interlocutorul meu, un paznic de noapte de la drumurile judeţene, pe care l-am găsit în biblioteca din Turburea, Gorj, concurând puştimea la navigat pe net. E un bărbat de vreo 50 de ani, cu faţa tăiată colţuros, cu riduri adânci pe obraji şi pe frunte, cu o claie de păr negru care pare modelată de vifor. De sub arcadele pronunţate, o pereche de ochi oţelii caută mereu ceva, la interlocutor, la postura acestuia, la mâinile lui, la tot ce-l înconjoară.

Secundele de tăcere ce urmează întrebării sunt întrerupte un zgomot surd, scurt, ca un clămpănit, aşa, clînc! Sprâncenele paznicului de noapte tresar a surprindere. Îmi dau seama de unde vine sunetul – de la mandibula mea care tocmai s-a închis cu zgomot, ciocnindu-mi măselele.

– Ba nu, nu-nţeleg nimic. Ce-i aia, bre, mico… ce?

Marin Marica oftează, binevoitor. Ca orice autodidact, moare de drag să-ţi explice secretele ştiinţei.

– Deci, cum vă spuneam. Am aclimatizat aici, la noi, evodia hupehensis…
– Hu… fe… cum? Staţi să scriu.
– Hu-pe-hen-sis, nu hufe, hu-PE, accentuează omul, răbdător, în timp ce tai cu furie şi scrijelesc pe blocnotes.

Scena e suprarealistă. Stăm pe un petic de iarbă în faţa bibliotecii, la doi paşi de strada principală a comunei, pe care vin acasă vacile de la păscut. Discutăm despre chestiuni dendrologice, folosim termeni ştiinţifici, latineşti. Se aud cârâind găini. Peste drum, o cutie mare de tablă cenuşie, una din sălile de sport montate la îndemnurile unui fost prim-ministru, ulterior judecat pentru corupţie. Fotograful e întins pe jos, de-a binelea, căutând să prindă într-un unghi mai bun un căţel cam tălâmb, ce se-nvârte, prudent, în jurul meu, mirosind de la o distanţă sigură oraşul necunoscut de pe tălpile mele.

Mă ridic şi mut mai într-o parte scaunul, ale cărui picioare începuseră să intre în pământ, trăgându-mă într-o rână. Căţelul se sperie şi o şterge din cadru. Marin Marica se ridică şi el, uşor nedumerit că discuţia se încheie atât de abrupt, taman la partea cu silabisirea.