Reportajele Biblionet (VII)

Bucureştiul rămâne singurul oraş din România în care n-a prins niciodată un ziar local – din simplul motiv că, aici, totul e local până la nivelul persoanei, fără a depăşi vreodată limita interesului personal. Comunitatea, în Bucureşti, este – în cel mai bun caz – grupul de persoane din faţa blocului, la spart seminţe, sau cei trei pensionari vorbind pe-o bancă, în parc, sau nefericiţii care aşteaptă-n staţie, muraţi de lapoviţă, un tramvai ce-ntârzie, într-o noapte ostilă de februarie.

Oamenii vin în Bucureşti ca să facă bani – ca să-şi cumpere o o căsuţă – ca să se mute afară din Bucureşti – şi îşi petrec o viaţă pedalând pe loc în acest vis fără logică. Bucureştenii n-au nici timp şi nici chef de alţi bucureşteni, iar dezinteresul faţă de aproapele rămâne, până la urmă, singurul lucru pe care-l au în comun.

În Bucureşti trăieşte o comunitate de oameni care nu simt că ar aparţine vreunei comunităţi.

Poate şi de aceea, bucureşteanul get-beget, cum e reporterul care semnează aceste rânduri, e mai mereu fascinat de variile forme de manifestare a spiritului comunitar în diferite alte locuri, ce pot fi întâlnite imediat ce ai depăşit suburbiile Capitalei.

De fapt, legea care reglementează funcţionarea comunităţii locale are un unic articol: „se manifestă, deci există”.

Luaţi, de exemplu, cazul oraşului Târgu Frumos, din Iaşi, unde locuitorii, dincolo de viaţa individuală, de zi cu zi, participă la concursuri, cluburi, colocvii, reuniuni, acţiuni publice, voluntariate, competiţii, asocieri, amintiri, instruiri şi construiri – toate, manifestări vibrante ale vieţii comunităţii.