Ze Costanza dilemma (II)

– Săru’mâna, ştiţi, am fost aseară şi-am uitat să plătesc. Cred. Adică nu-mi aduc aminte, dar am senzaţia că am uitat. Ştiţi? Adică…

Fata se uită înspre mine şi uşor pe lângă, toată un zâmbet. Nu ştiu ce-o fi de râs, dar am bănuielile mele. Cred că n-a mai văzut în viaţa ei aşa un tălâmb, auzi tu, să vină el înapoi cu banii, ce bleg… Sau poate crede că vreau s-o agăţ şi încerc şi eu un text mai aparte – aşa cred eu, numai că ea le-a văzut pe toate. Sau poate am o cameră ascunsă, că tipii ăştia de la televizor vin cu tot soiul de idei tâmpite, tu vorbeşti cu ei şi dup-aia te dau pe post în tot soiul de situaţii jenante. Nişte cretini.

– Mă gândesc că poate aveţi cum să verificaţi, eram cu un prieten şi am plecat fără să plătesc.
– Poate a plătit prietenul dvs.

E clar, mă consideră bou. Sau beat, sigur crede că eram beat seara trecută şi nu-mi mai amintesc.

– Nu, nu prea cred, că n-avea bani româneşti la el. Ştiţi, eram pe partea aia, era un chelner, Nicu. Unul mare, aşa… Cu alură de rugbist, adaug, sesizând confuzia domnişoarei.

– Pe partea aia era Răzvan, nu Nicu. În fine, staţi un pic.

Stau. Portarul rânjeşte la mine. Mi se pare mie sau chiar s-a aşezat în uşă? Câţiva paşi mai încolo, domnişoara vorbeşte cu o şefă, clar că-i şefă, are atitudinea aia, „zi repede că mă grăbesc”. Fata zice repejor, mă arată cu degetul. Ah, ce bine, acum s-au prins şi clienţii. Şefa ascultă ce-ascultă, apoi o expediază pe mai tânăra cu un gest discret şi porneşte spre mine cu un aer de distrugător trimis la vânătoare de submarine. Dacă mă scufund acuma, pe loc, mai am o şansă.

– Deci ziceţi c-aţi plecat fără să plătiţi.
– Mda, adică aşa cred, aşa cred eu, mi se pare că aşa am făcut, adică-am uitat, ştiţi…
– Nu e nici o greşeală.

O! Îngeri glorioşi, Aleluia! Deci am plătit? Am plătit? Mai bine senil decât ţepuitor de cârciumi, mai bine fără memorie decât cu ruşinea-n portofel!

– Adică… Nu e nici o greşeală… adică am plătit?
– Nu, nu e nici o greşeală în sensul că nu vi se pare. N-aţi plătit.

E cam a dracului şefa asta. Are o privire verde, buze subţiri, păr negru prins pe spate… Ştiţi cum se zice, şefa-i şefă şi-n pielea goală. Mă gândesc… nu, nu mă mai gândesc, lasă.

– Haideţi cu mine.

Casa de marcat e în apropierea toaletei. Asta e bine, ştiu toaleta, are un geam rezonabil de lat, e pus la înălţimea potrivită, dă în curtea din spate, dup-aia mai e un gard, o vilă, un alt gard şi libertatea. La o adică…

– Un milion două sute.

Scot un milion juma din portofel, dau banii şi aştept. Aştept numai un pic. Şefa ia banii şi-i bagă în casă, după care se uită la mine. Fix.

– Lăsaţi, zic eu. Normal că m-a distrus, n-am apucat să mă scufund. Nu mi-a dat restul pentru că mă consideră un hoţ nenorocit care merită o pedeapsă mai mare decât numai o amendă de trei sute de mii amârâte acolo. Al dracului hoţ prost, acuma mai vrea şi restul, să zică mersi că scapă aşa uşor. Dacă nu era de la televizor… Ai dracului hoţ, mai e şi vedetă. Hoţule, lasă banii şi şterge-o până nu-l chem pe Nicu Rugbistu’.

– E-n regulă, da?
– Da, bună seara.
– Sper că Nicu nu păţeşte nimic acuma – fac eu, Costanza până la capăt. Nu-l sancţionaţi sau ceva, nu?
– Nu, e-n regulă, am şi vorbit cu Nicu. El mi-a spus tot.
– Tot…?

Mai bine plec chiar acum. Îi zic, la ieşire:

– Oricum mâncarea aia a fost nasoală, mi-a dat diaree.

Nu m-aude, pentru că nu poate citi gândurile. Şefă, şefă, da’ telepată nu e. Aici am avut-o.