Euro-scârba electoralistă

Regizorul Cristian Mungiu a fost nominalizat la Premiile Academiei de Film 2012 pentru scenariul filmului „După Dealuri”. Mungiu are şanse mari să încheie cu încă un premiu acest an în care a fost, din nou, răsfăţatul criticii şi festivalurilor europene.

În ţară, ştirea e trecută la „şi altele”.

Spre deosebire de recunoaşterea din vest, acasă Mungiu stârneşte mai degrabă iritare decât laude, atunci când munca sa reuşeşte, totuşi, să clintească indiferenţa (Iulian Comănescu povesteşte că a văzut filmul într-o sală în care nu erau decât două persoane: el şi prietena lui). Înainte de premiera ultimului său film, un ierarh ortodox din Vaslui şi-a exprimat public dezaprobarea faţă de „După dealuri”: „(…) va aduce o imagine proastă asupra poporului român şi asupra bisericii noastre, mai ales în comunităţile şi popoarele care nu cunosc realităţile noastre. Noi nu avem aşa ceva. …(filmul) este o ruşine”. Tâmpenia a fost rostită cu aprobarea tacită a prea-mulţumiţilor-de-ei-înşişi de la Bucureşti, care şi-or fi dat coate, satisfăcuţi, pe sub patrafire: aşa, aşa, bine i-a zis.

Nu demult, un alt român cu succes european, Mircea Cărtărescu, a fost târât în noroi, terfelit şi umilit în toate felurile de o bandă de mardeiaşi tv, nu întâmplător chiar în perioada în care unii sperau, încă prea optimist, că el ar avea şanse la un Nobel pentru literatură. Cărtărescu, vinovat de critica ipocriziei în politică, a fost târnosit de noua propagandă naţional-uselistă care a tot colectat în ultimii ani până ce a copt şi s-a spart în vara aceasta peste România.

Nu sunt nici singurii şi nici primii români mari pe care contemporaneitatea i-a nedreptăţit. Caragiale s-a refugiat la Berlin de scârbă. Brâncuşi a murit la Paris, nerecunoscut şi refuzat de statul român. Herta Muller nu iartă, încă, nimic celor ce i-au chinuit trecutul. Ne caracterizează o anume obtuzitate şi nerecunoştinţă faţă de aceia dintre noi cu adevărat valoroşi, n-avem ce-i face. Vine probabil dintr-o mare nesiguranţă, din conştiinţa propriei insuficienţe şi dintr-un provincialism continental niciodată depăşit.

Totuşi, în ultimii 20 de ani, cu chiu, cu vai, a existat un efort de deschidere faţă de valorile europene, faţă de civilizaţia luminilor. Integrarea euro-atlantică a fost un obiectiv urmărit cu perseverenţă de o clasă politică fără nici un alt reper real. NATO în 2002 şi, 5 ani mai târziu, Uniunea Europeană au fost pragurile pe care le-am depăşit în cursul a ceea ce toată lumea considera a fi un progres constant – fie el modest, gâfâit, dar îndreptat, măcar, spre înainte.

Până în vara aceasta când, deodată, discursurile noilor lideri politici de la Bucureşti au devenit violent anti-occidentale. Lor, Europa a-nceput să le pută, America să le pară otrăvitoare. Retorica anilor ’50 a revenit cu o nebănuită forţă. Vestul ne e din nou duşman. Barosso e un politruc, Merkel e o nenorocită (noroc cu Becali, în schimb). Capitalismul e-n criză, să nu ne mai dea lecţii. Cum îşi permit străinii să ne spună nouă ce-avem de făcut în casa noastră? Suveranitatea poporului. Ţărişoara, neamul, fraţilor, să plângem cu muci de mila noastră.

De unde până unde euro-scârba asta subită?

I s-a spus în mod greşit „euro-scepticism”. Nu este nici un scepticism aici – a fi sceptic înseamnă să te îndoieşti cu onestitate, în căutarea adevărului, şi să contribui cinstit la găsirea lui. Nu este scepticism, este politicianism şi este demagogie de cea mai joasă speţă, este calcul electoralist fără scrupule. Este stimularea reflexelor noastre negative profunde – frica de străin, nesiguranţa şi complexul de inferioritate în faţa celor mai avansaţi, provincialismul acestui neam căruia îi lipsesc câteva sute de ani de istorie europeană.

Cât de prost trebuie să fii pentru a te crede anti-european? Cât de nemernic să fii pentru a stimula programatic ostilitatea anti-europeană într-un electorat prea puţin informat cu privire la ce înseamnă Europa? Cât de nenorocit să fii ca să cauţi puterea – şi profitul – cu asemenea retorică retrogradă?

„Mai multă Europă” nu înseamnă, în nici un caz, „mai puţină Românie”, aşa cum răcnesc manipulanţii umorilor publice. Înseamnă mai puţină corupţie, mai puţină nesimţire, mai multă răspundere, mai multă civilizaţie.

Dar cât de ipocriţi sunt, până la urmă, cei care învaţă prostimea să se scârbească de Europa!

Îşi fac vacanţele cu familiile în Sicilia sau pe Coasta de Azur sau pe Costa del Sol, în timp ce amantele lor îşi fac cumpărăturile la Milano sau la Paris sau la Londra, şi îşi trimit odraslele să studieze în Germania sau în Marea Britanie sau în Franţa pentru a le aranja apoi un loc de muncă undeva în Olanda sau în Belgia sau în Austria.

Iar când se betegesc, se duc să se trateze cu toţii, grămadă, în Viena, şi nu la spitalul judeţului din care s-au ales în Parlament.

Unul n-ar renunţa la Europa şi nici unul nu iubeşte, de fapt, România. Toţi sunt îndrăgostiţi, de fapt, de ei înşişi şi fiecare de conturile lui, trimise la îngrăşat, ca să vezi, în Elveţia şi nu la Moscova.

Acest nou anti-europenism de paradă ne face însă rău, pentru că practicanţii lui n-au măsură şi nici inteligenţă să-l practice fără efecte secundare. Ne pute Europa mult prea devreme, abia după 5 ani de când am fost primiţi în club mai mult din milă şi în mod sigur cu mult noroc.

Ar trebui să facem mai mult şi mai bine înainte de a ţipa că ni se cere să facem măcar un pic şi nu prea rău.

Ar trebui să ne comportăm mai civilizat.

Mă tot enervez când văd liderii USL scuipând înspre vest de fiecare dată când li se atrage atenţia că încalcă regulile comune ale civilizaţiei moderne. Mă enervez pentru că am mai văzut undeva reacţia asta: la ăia care montează cortul de nuntă în mijlocul străzii şi se încaieră apoi cu poliţia, urlând în gura mare în faţa camerelor tv: „Ce-ai, bă, cu noi, aşa e obiceiurile noastre!”

După care dau cu puradeii în jandarmi.