A crescut salariul minim. Să ne bucurăm la mărunţiş!

A crescut de azi (1 iulie) salariul minim pe economie, de la 850 la 900 de lei brut. Este a doua creştere de anul acesta – precedenta s-a produs la 1 ianuarie, de la 800 la 850 de lei. Cu totul, salariul minim pe economie a fost mărit prin decizie guvernamentală cu peste 12% în 6 luni – iar ritmul ar urma să se intensifice.

Ştirea e prezentată pe diferite canale cu un entuziasm cam tălâmb, aşa, de parcă s-ar îmbogăţi crainicii peste noapte cu asta. Nu mai revin asupra discuţiei, îmi ştiţi punctul de vedere – mărirea prin decizie politică a salariului minim, fără legătură cu puterea economică, riscă să producă în final mai mult rău decât bine. Iar celor care încă nu înţeleg, le recomand să ceară guvernului un salariu minim lunar de 5.000 de lei sau chiar euro, ce dreaq, ca să fie bine şi toată lumea să prospere. De ce să ne limităm la numai 50 de lei? Să se dea!

Dar, dacă tot e sărbătoare naţională că a mărit guvernul minimul, să remarcăm următoarea analiză din Adevărul, publicată alaltăieri sub titlul: „Salariile românilor sunt cu 13 ani în urma polonezilor. Noi câştigăm abia acum cât câştigau ei în 2001”.

Interesant este că, în 1989, PIB-ul pe cap de locuitor era apropiat în România şi Polonia. Şi românii, şi polonezii o duceau aproape la fel de prost, poate cu un mic avantaj mai degrabă de stare de spirit pentru polonezi, pentru că ei n-au avut ghinionul unui comunism într-atât de dogmatic şi rigid ca al nostru (dar au avut, în schimb, norocul unei Biserici care i-a ajutat să mai păstreze ţesătura socială şi în anii negri ai comunismului).

Câştigul salarial mediu brut din România, sub 550 de euro, este astăzi echivalentul câştigului înregistrat în anul 2001 în Polonia, iar PIB-ul pe cap de locuitor este, la noi, cu 7 ani în urma ţării cu care eram egali în 1989. (Adevărul)

Chiar dacă existau diferenţe între cele două economii (la ei, colectivizarea n-a fost dusă la extrem şi nici mica iniţiativă privată n-a fost ucisă de-a binelea), noi şi polonezii am plecat din acelaşi subsol şi, iată, 25 de ani mai târziu, noi tot de-a buşilea, din treaptă-n treaptă, încercăm să ieşim la lumină, în timp ce foştii colegi de lagăr zburdă tot mai sus. La fel ca în România, şi economia poloneză s-a prăbuşit după căderea comunismului, dar căile de reconstrucţie pe care au apucat cele două ţări sunt complet diferite.

Politicienii polonezi au aplicat faimoasa „terapie de şoc”: instituţiile statului au fost reformate, s-a privatizat masiv şi s-a liberalizat copios, întreprinzătorii privaţi au fost încurajaţi iar ramurile neperformante ale economiei au fost retezate fără milă. Cu preţul unui şomaj înspăimântător, în unele momente, polonezii au încheiat tranziţia rapid (recesiunea s-a sfârşit în Polonia în 1992) şi au continuat să crească, inclusiv în timpul crizei globale din 2008-2010. Acum, Polonia este a şasea economie a Uniunii Europene.

România, în schimb, continuă să se lupte cu Bulgaria pentru ultimul loc şi amândouă se uită cu îngrijorare spre Albania.

Polonezii i-au avut pe Tadeusz Mazowiecki şi Leszek Balcerowicz, un prim-ministru şi un ministru de finanţe care şi-au sacrificat popularitatea pentru viitorul Poloniei.

Noi l-am avut pe Ion Iliescu.

În 1990, Ion Iliescu avea o popularitate într-atât de zdrobitoare încât ar fi putut îndrepta ţara în orice direcţie. A ales s-o ţină însă pe loc, înnămolită într-un soi de comunism cu faţă umană vopsit în democraţie originală, în care poporul a fost învrăjbit împotriva lui însuşi. Privatizările au fost de formă şi în beneficiul nomenclaturii proaspăt reşapate, agonia marilor muribunzi ai economiei centralizate a fost prelungită peste orice măsură, birocraţia de stat a crescut şi s-a metastazat iar când Petre Roman a dat semne că începe să înţeleagă ce i se întâmplă, Iliescu l-a executat scurt, folosind din nou minerii. Până în 2000, economia României a tot scăzut sau, în cel mai bun caz, a stagnat. Tranziţia nu e, de fapt, încheiată nici azi. Distruşi de comunism, românii au început să-şi piardă încrederea şi în capitalism. Majoritatea populaţiei rămâne agăţată de pomenile de stat, mascate sub diferite nume pompoase, evaziunea fiscală e mai mult o metodă de supravieţuire decât de îmbogăţire iar puţinele fonduri publice sunt jefuite fără milă de bande dezlănţuite de tâlhari de partid.

La 25 de ani de la căderea comunismului, românii încă se bucură la mărunţiş şi nu înţeleg cum se obţine prosperitatea.

O ultimă precizare: când am zis că „l-am avut pe Ion Iliescu” n-am fost tocmai precis. De fapt, noi l-am vrut pe Ion Iliescu, pentru că l-am votat cu entuziasm şi abandon, pe el şi partidul său cu păr schimbat şi acelaşi nărav. Aşa că răspunderea nu e doar a lui.