Despre confuzia între „votant” și „consumator” în alegeri

Vechiul meu amic CB are, ca de obicei, interpretarea lui cu privire la rezultatul alegerilor. Dacă ar fi să-i rezum articolul, aș spune: „lenea pseudo-democratică creează monștri”. El crede că asta-i o opinie nepopulară, poate pentru că există curentul acesta (ideologic? doar de opinie?) care zice că poporul are întotdeauna dreptate. Nu prea sunt de acord. Dac-ar fi așa, înseamnă că poporul ar fi perfect, complet evoluat și n-ar mai trebui să-nvețe nimic. În fine, vă invit să citiți textul pe care mi l-a trimis, explică mai bine:

Aşa cum stau lucrurile acum, după ce rezultatele alegerilor au fost confirmate oficial de instituţiile statului Georgia, echipa Biden-Harris a câştigat, surprinzător pentru mulţi, acest stat tradiţional republican, adjudecându-şi toate cele 16 voturi din Colegiul Electoral. Între electorii desemnaţi de democraţi în Georgia, prima pe listă este Stacey Yvonne Abrams. Ţineţi minte acest nume.

Doi ani mai devreme, în noiembrie 2018, au avut loc alegeri pentru postul de guvernator al Georgiei. Principalii candidaţi au fost republicanul Brian Kemp, pe atunci Secretary of State (SoS) şi ca atare responsabil de organizarea alegerilor (!) şi democrata Stacey Yvonne Abrams. Kemp a refuzat să îşi dea demisia din postul de SoS, practic organizându-şi propria alegere. Georgia (Kemp, adică) a şters eronat din listele electorale peste 300.000 de votanţi, cea mai mare parte din circumscripţii majoritar de culoare, aşadar bănuite a vota mai degrabă cu democraţii, iar cererile de înregistrare ale altor 54.000 de votanţi au fost întârziate de biroul aceluiaşi Kemp fără justificare şi fără a anunţa în vreun fel persoanele implicate. Kemp a câştigat în faţa lui Abrams cu circa 55.000 de voturi şi este actualmente guvernator al Georgiei, deşi victoria sa este în continuare sub semnul întrebărilor de ordin moral.

Abrams ar fi putut ataca în justiţie acțiunile lui Kemp. Ar fi putut face scandal în presă. Ar fi putut băga beţe în roate proceselor instituţionale din Georgia destul de multă vreme pentru a se transforma într-o durere de cap serioasă pentru Kemp.

Ştiţi ce a ales să facă?

A fondat Fair Fight Action, un ONG dedicat luptei împotriva împiedicării organizate a votului (voter suppression) şi pentru mobilizarea la vot a electoratului democrat din Georgia. Victoria echipei Biden – Harris în acest stat i se datorează în bună măsură.

De cealaltă parte a Atlanticului, după o campanie electorală ponosită (nici nu ştiu dacă merită numele de „campanie” de fapt), România a înregistrat o posibilă victorie fără relevanţă reală (PSD), două pierderi nete fără dubii (PNL şi USR+) şi o apariţie cică surprinzătoare (AUR).

Specialişti şi mai puţin specialişti se întrec a analiza cauzele: marketing electoral prost, lipsa mesajului către votanţi, nu a fost generată emoţia necesară participării. Votanţii simpli vorbesc şi ei: nu s-au regăsit în oferta politică, persoanele de pe liste sau cele cu vizibilitate n-au fost suficient de bune / promiţătoare, politicienii sunt toţi la fel / partidele sunt toate la fel, oricum nu se întâmplă nimic bun oricine ar fi putere, dacă n-am ce alege nu votez.

Cu alte cuvinte, politicienii noştri au dat-o-n bară cu un produs prost, neofertant, iar electorul, săracul, n-a avut ce alege, aşa că s-a abţinut. Absenţa masivă de la vot a fost un imens vot de blam întregii clase politice, pe care evident că „votul de blam” o doare drept acolo unde nu intră lumina soarelui.

Cele descrise mai sus despre mediul politic românesc, deşi poate adevărate, suferă de o carenţă fundamentală: aplică unui mediu (democraţia reprezentativă, din care politicienii, alegerile, coaliţiile şi programele de guvernare fac parte) logica unui alt mediu, complet diferit: economia de piaţă liberă.

În această logică fracturată noi, ca votanţi, suntem „consumatori de reprezentare” şi aşteptăm, în calitate de „clienţi”, ca „furnizorii de reprezentare” să vină spre noi cu „oferte de nerefuzat”, altfel noi „ne abţinem de la consum”. Până şi limbajul e din aceeaşi zonă: „ofertă politică”, „purtători de mesaj”, „influenceri”, „marketing politic” etc. Instrumentele, la fel: microtargetare (AUR, în social media), „mesaj emoţional” etc. Iar noi, votanţii, alegem cu aceeaşi grijă şi cu aceeaşi atitudine de consumatori care aşteaptă totul de la furnizor, atât maşina cât şi partidul (glumesc; la maşină suntem cu mult mai atenţi).

Or democraţia reprezentativă cere de la noi, „simplii cetăţeni”, cu totul alte acţiuni decât alegerea mărcii de unt în magazin. Democraţia funcţionează doar atâta vreme cât un număr suficient de mare de oameni decid să se implice activ. Democraţia se „câştigă” în fiecare zi, nu doar la alegeri, şi se poate pierde oricând există mulţi cetăţeni care se retrag din acţiunile publice. Hitler, Mussolini, Trump s-au bucurat / se bucură de sprijin popular în proporţii mai mici decât puterea la care au acces. Ascensiunea lor a fost consecinţa retragerii din acţiune de cetăţenilor „scârbiţi de politică” şi care „nu s-au regăsit în oferta electorală” sau „nu s-au simţit reprezentaţi”.

Pentru că democraţia reprezentativă nu e un substantiv; e un verb. Înseamnă compromis continuu; înseamnă că lucrurile avansează lent şi atingerea obiectivelor nu e mai niciodată completă; înseamnă negocieri fără sfârşit şi muncă grea de implementare. Înseamnă multă insatisfacţie imediată, dar care se traduce în stabilitate şi în protecţia minorităţilor care nu se regăsesc în parlament. Iar „binele comun” nu mai e „binele majorităţii”, ci un soi de medie – mediană – bisectoare între fragmente din „binele” mai multor grupuri sociale.

Ştiţi cine sunt cei care aduc „rezultate imediate”, cei care „nu se împiedică”, cei care „nu fac compromisuri”? Dictatorii, wannabe sau reali. Dictaturile sunt ieftine în cheltuieli directe şi scumpe tare în restul timpului.

Revenind la Stacey Abrams: în loc să se plângă, să caute alte funcţii sau să facă ce fac în general cei care au fost învinşi, poate prin mişcări imorale, ea a ales calea acţiunii: mobilizarea votanţilor democraţi, transportul la urne a celor care nu aveau mijloace de transport, campanii telefonice (ar fi fost şi faţă–în–faţă, în lipsa pandemiei) etc. Iar exemplul ei a galvanizat mii de cetăţeni normali, cu joburi, familii, facturi şi vecini să iasă din lâncezeală şi să se implice. Iar rezultatele se văd: Stacey Yvonne Abrams este prima (în ordine alfabetică, dar orişicât…) din partea statului Georgia care va vota echipa Biden–Harris în 14 decembrie, când se vor reuni electorii statelor pentru a alege oficial preşedintele şi vicepreşedintele SUA.

Asta cred că avem nevoie să înţelegem şi noi: e nevoie să ne implicăm noi, cetăţenii „normali”, în activităţi imediat colaterale politicii, începând cu (dar fără a se termina la) prezentarea constantă la vot. Noi aşteptăm „să ne reprezinte cineva” din 1990; nu ne-am regăsit până acum în nici o „ofertă electorală”, iar odată ajunşi în Parlament îi lăsăm în pace pe aleşi de parcă s-ar fi mutat într-o dimensiune paralelă.

Există oameni care trebuie să stea deoparte de politică pentru a-şi atinge scopul: cei din instituţii prezumat apolitice, justiţia, instituţiile de forţă, presa. Dar noi, restul, nu; retragerea noastră are aceleaşi consecinţe din 1990 încoace şi, dacă rămânem tot „deoparte”, Mesia la care visăm „să ne energizeze suficient ca să ieşim la vot” va continua să lipsească şi el la apel.

Ştiţi cine nu va lipsi niciodată la apel? Un nou Vadim Tudor; un nou Dan Diaconescu; un nou Zelea-Codreanu. Charismaticii cu limba mieroasă – şi alegătorii lor, ultra-energizaţi şi ultra-disciplinaţi – stau şi acum la pândă. Când „suntem scârbiţi de politică” şi „dăm un vot de blam prin absenţă” unor partide care „sunt toate la fel”, pe aceştia îi ajutăm să iasă la lumină, să acceadă la putere.

Oamenii politici sunt după chipul şi asemănarea noastră; noi le permitem să fie aşa. Dar ei nu sunt „conducători” sau „lideri”, ei sunt doar reprezentaţii noştri. Votul nostru nu ar trebui să fie o declaraţie de dragoste, ci o mişcare de şah. Ar fi suficient ca destui dintre noi, ăştia „micii, neimportanţii” să scriem constant mailuri sau să dăm constant telefoane când avem de reproşat lucruri – şi oamenii politici, sub presiune, vor începe să se uite mai atent la ce vrem. Iar în acest caz n-am mai avea nevoie de „energizare” şi de „emoţie”, ci am vedea îmbunătăţirile din viaţa noastră drept ce sunt ele în realitate: consecinţe logice ale acţiunilor noastre. Iar ceva mai „energizant” decât să simţi pe propria piele rezultatele pozitive ale propriilor acţiuni, eu unul nu cunosc.